The sky is crying (din nou)

Despre știrea asta nu mi-aș fi dorit să scriu vreodată. Gary Moore ne-a părăsit în acest weekend, alăturându-se marii trupe din ceruri (pentru că nici un muzician adevărat nu ajunge în iad, vă spun eu).

Nici nu mai știu cu ce l-am ascultat prima oară, în adolescență. Părea ca vine din toate părțile – hard rock, cu Thin Lizzy sau solo, jazz fusion/progressive cu Colosseum II, balade, blues… Puțini sunt cei care au abordat atâtea stiluri diferite, atât de bine.

Orice făcea aborda cu maximum de energie, asta m-a atras mereu către el. Nu a fost loc de jumătăți de măsură, mereu la intensitate maximă, cu motoarele turate în roșu.

Gary Moore era cel pe care îl ascultam ca și doză de adrenalină blues rock. Red Bull muzical, nu a părut vreodată în stare să facă ceva în doru’ lelii, doar ca să fie.

Așa l-am vazut și pe scenă anul trecut, la Zone Arena, alături de dezolant de puțini oameni. Ceea ce nu l-a împiedicat să rupă scenă nu în două, ci în multe bucăți.

Mă întristează gândul egoist că nu o să mai am ocazia să îl văd, că prima oară a fost și ultima. Poate și asta e o lecție, să nu amân nimic, o a doua ocazie s-ar putea să nu mai existe vreodată.

Mă îndoiesc că și-ar fi dorit să fie bocit; decât să-i fie  plânsă moartea, mai bine să i se sărbătorească existența. Enough of the blues!