Larry Brown, o viață în blues

Larry Brown nu a fost o stea strălucitoare a scenei de blues. Nu a umplut arene și stadioane, dar a trăit o viață desprinsă din cel mai întunecat blues. A fost, a trăit, totul se conjugă acum la trecut pentru că ne-a părăsit, o altă victimă a pandemiei curente.

Larry Brown, by Cristina Arrigoni

Photo courtesy of Cristina Arrigoni

Născut în 1953 în Forsyth, Georgia, crescut în coliba bunicilor alături de 15 alți copii, a văzut și a trăit tot ce se putea mai rău, violență și oroare, tortură și abuzuri. La opt ani, bătut de cinci oameni în toată firea, a fost legat de un copac și folosit pentru tras la țintă. A supraviețuit cumva, împușcat în față, dar cu un glonte în obraz și o bâlbâială care l-a împiedicat să vorbească ani de zile.

La 13 ani, după un alt episod violent, a trebuit să părăsească Forsyth și să se mute în Long Island, la părinții plecați în căutare de muncă. Tot atunci a primit și prima pereche de pantofi din viața lui. O chitară a fost mereu prezentă în casă, dar, frustrat și nerăbdător, nu s-a ținut niciodată serios de ea.

La 29 de ani viața i-a luat o întorsătură dezastruoasă. O altercație violentă cu angajatorul său a dus la moartea acestuia și la o condamnare de cel puțin 33 1/3 ani pentru Larry. A trecut prin șapte penitenciare de maximă securitate din statul New York, dar în primul dintre ele, Sing Sing, și-a găsit salvarea în muzică. Chitara adusă de mama lui l-a ajutat să treacă prin 35 de ani de încarcerare și 5 cereri de eliberare condiționată respinse.

Larry Brown, by Cristina Arrigoni

Photo courtesy of Cristina Arrigoni

Mama lui a murit în 1991, fără să-l fi auzit vreodată cântând. Larry Brown a fost eliberat condiționat pe 12 aprilie 2018 și primul concert l-a avut pe 12 aprilie 2019, exact la un an după eliberarea din penitenciar, un set scurt în deschidere la Dana Fuchs, în legendarul club Iridium din New York.

Nu a devenit un star și putea fi văzut adesea în Washington Square Park, în terminalele Port Authority sau în metroul new-yorkez. Misiunea vieții lui devenise “ca oamenii să fie fericiți să mă vadă venind și să se întristeze când mă văd plecând”. 21 aprilie a fost ziua în care toți cei care l-au cunoscut au fost mai triști ca oricând.

Dar Larry nu va fi uitat. Scott Rosenbaum (Red Hawk Films), cunoscut și pentru multipremiatul Sidemen: Long Road To Glory, i-a transpus povestea într-un documentar ce a avut premiera pe 27 martie, Life & Larry Brown.

Am stat de vorbă cu Scott, vizibil marcat de pierderea celui ce nu i-a fost subiect de film, ci i-a devenit prieten.

AC: Cum ai ajuns să faci filmul despre Larry?

SR: Sidemen: Long Road To Glory era practic terminat atunci când l-am întâlnit pe Larry, acum doi ani. Un bun prieten al meu, alături de care cânt într-o trupă și care a fost managerul lui Hubert Sumlin într-o vreme, l-a întâlnit pe Larry în Guitar Center-ul din Long Island. Intrase să se uite la chitarele acustice și în camera respectivă era Larry, cântând ceea ce pentru urechile lui Steve, un mare fan de blues, era cel mai autentic Delta blues pe care-l poți auzi zilele astea. Au intrat în vorbă și Larry i-a povestit câte ceva din viața lui, de-abia ieșise din pușcărie, poate de patru luni. Seara, Steve a venit la repetiții și a început să-mi povestească despre întâlnire. Am știut imediat că trebuie să aflu mai multe pentru că era o poveste incredibilă, ceva ce nu întâlnești în fiecare zi.

După ce am făcut documentarea poveștii lui Larry și ne-am întâlnit de trei ori la prânz pentru interviuri, am hotărât să filmez ceea ce ai văzut că e linia directoare a filmului, interviul, am vrut acel portret intim al lui, pentru că este un povestitor atât de convingător, ceea ce cred că se vede. Mi-am zis că nu există o manieră mai puternică de a spune povestea decât concentrându-mă pe el. A stat șase ore în spațiul acela, vorbind și cântând la chitară. după care am editat totul și am montat poveștile lui creând coloana vertebrală a filmului. După care am vizitat locațiile cheie pentru povestea lui, de la scena crimei de pe vremuri până la secvențele filmate pe plajă, într-o opoziție totală cu experiența lui din închisoare, pe care am vrut să o modelăm în timpul interviului, foarte de aproape, foarte claustrofobică.

Speram ca anul acesta să scoatem filmul în circuitul de festivaluri. Dar a lovit pandemia și toate festivalurile, ca de altfel totul pe lumea asta, s-au anulat așa că am avut mai multe lansări online în ultimele săptămâni, la mai multe festivaluri locale.

Când a început pandemia l-am căutat pe Larry, care stătea într-o halfway house din Long Island, să mă asigur că înțelege cât de serioasă e situația și să văd dacă au mâncare. L-am tot sunat după aceea, după ce oamenii vedeau filmul și dădeau feedback. Oamenii se îndrăgosteau de povestea lui și de el, era încântat de ceea ce auzea. Ultima oară am vorbit cu el acum două săptămâni, miercuri, și începuse să se simtă rău deja, l-a lovit până vineri când au chemat ambulanța care l-a dus la spital. Am aflat de-abia vinerea trecută, când m-a sunat femeia care conduce acea halfway house să-mi spună că e la ICU, la terapie intensivă. A decedat luni noaptea și noi am aflat marți dimineața.

A fost un final șocant și foarte trist pentru noi toți cei care am lucrat la film și ne-am apropiat de el în ultimii doi ani. E incredibil când mă gândesc cum s-au întâmplat atâtea lucruri în anii ăștia si acum nu mai e.

AC: Filmul este foarte mult moștenirea lui.

SR: Așa e, foarte mult. Am fost atât de bucuros să văd cât de încântat era. A fost un pas foarte curajos pentru el să-și spună povestea. E atât de greu, din atât de multe puncte de vedere. Nu e un tip deschis, îți dai seama, după ce a stat 35 de ani în pușcărie, fără să mai vorbim despre viața lui dinainte.

A fost foarte deschis cu noi, cred că a văzut beneficiile în a-și împărtăși povestea cu noi, o experiență cathartică pentru el, era foarte mândru de interesul nostru și al oamenilor care vedeau filmul și îl căutau. E un final oribil, la care nu se aștepta nimeni, credeam că mai are mulți ani de cântat. Dorința lui era să încerce să facă bine, își dădea seama că a făcut multe lucruri foarte rele, nu sunt scuze pentru ele, poți să vezi un portret complet, de unde vine și ce forțe l-au ghidat. Dar aprecia această nouă șansă la viață pe care a primit-o după ce a fost eliberat și tot ce vroia era să răspândească bucurie prin muzica lui și asta a și făcut, timp de doi ani.

AC: Presupun că nu există înregistrări ale muzicii lui, în afară de ceea ce se vede în film.

SR: De fapt am mai multe. Fabrizio (Grossi) este interesat să primească piesele. În timpul filmării, care s-a făcut într-un studio, am pus mai multe microfoane decât se văd în cadru, inginerul de sunet a înregistrat tot și i le voi trimite lui Fabrizio să vadă dacă le poate mixa și o să le punem undeva.

AC: Vreo șansă să îi puteți îndeplini dorința de a fi îngropat lângă mama lui?

SR: Ne ocupăm de asta. Trebuie să vedem care sunt costurile și logistica. Mormântul pe care îl vezi în film a fost asigurat de biserică, nu există un loc liber lângă ea, așa că încercăm să îl incinerăm și să îl punem în coșciugul ei, altfel nu ar putea să fie lângă ea. Încercăm să ne dăm seama cât ar costa, se pare că e destul de scump, toți cei implicați în film vor cotiza, poate vom face o campanie pe GoFundMe

AC: Pandemia va trece. Înțeleg că filmul a fost primit foarte bine.

SR: Până acum, da. Adevărata provocare pentru orice film este să fe distribuit, să fie văzut de oameni. Sunt discuții cu mai mulți pentru a ajunge pe platforme mai mari.

Nu știu ce o să se întâmple cu festivalurile, edițiile de anul acesta sunt anulate, dar mă bucur că nu am așteptat. Mă bucur că a fost aici să vadă că a ieșit și să primească laudele. Îmi vine greu să cred că vorbim despre el la trecut, dar s-a întâmplat atât de repede.

Life & Larry Brown este disponibil gratuit, în totalitatea sa, pe Vimeo.

Într-o notă optimistă, îmi face plăcere să anunț o nouă platformă de distribuție digitală, All Guitar Network, o colaborare între Norman’s Rare Guitars și Fabrizio Grossi, dedicată tuturor celor muzicale, de la filme, concerte, documentare, până la video-uri educaționale. De pe 24 aprilie pe această platformă va fi disponibil și Sidemen: Long Road To Glory, filmul hit al lui Scott, de neratat pentru orice iubitor de blues. A propos, până la Sidemen nu văzusem încă un scor de 100% fresh pe Rotten Tomatoes.

Adrian Coleașă



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.