The Greatest Show On Earth, Nightwish în București
Postat: 19/08/2018 Înscris în: Live | Tags: 17 august, a tear beyond, bucuresti, cronica, decades world tour, fallen arise, metal, nightwish, review, rock, romexpo, symphonic metal Scrie un comentariuNightwish ne vizitaseră ultima oară în decembrie 2015 în cadrul turneului Endless Forms Most Beautiful ce promova noul album cu Floor Jansen. 2018 a adus un nou material, Decades, o retrospectivă a celor mai bine de două decenii de activitate ale trupei și o nouă vizită, vineri 17 august, la Romexpo.
Deschiderea a fost asigurată de grecii de la Fallen Arise și de italienii de la A Tear Beyond (o trupă interesantă, cu un concept elaborat, vizual și ideatic, o lume întreagă care merită explorată mai atent, o surpriză mai mult decât plăcută).
Iar fix la 21:00 contorul afișat pe ecran a ajuns la 0, pe acordurile Swanheart, Troy Donockley deschidea gentil porțile unui univers fantastic, așteptat de toți cei prezenți.
Photo by Anca Coleașă
Tuomas Holopainen este principala forță creatoare din spatele Nightwish și asta se vede inclusiv în ansamblul și toate detaliile modului în care se prezintă actul artistic al trupei. Fan declarat al muzicii de film, Disney, Tolkien și Dragonlance, universul pe care îl crează capătă dimensiuni epice, un regal multi-senzorial, cinematic la modul 4d+, un univers inclusiv, surprinzător și cu foarte multe nuanțe.
Totuși, Nightwish este o trupă, un concept colaborativ și fiecare dintre membrii săi contribuie creativ la ansamblu, ansamblu ce devine inevitabil și inexorabil mai mare decât suma părților.
Marco Hietala, Floor Jansen, Emppu Vuorinen, Troy Donockley și Kai Hahto (încă un musafir chemat să suplinească lipsa toboșarului oficial, Jukka Nevalainen) sunt artiști compleți, creativi la cel mai înalt nivel, cu proiecte proprii, un ansamblu ce se apropie de definiția supergrupului.
Photo by Anca Coleașă
Poate că Nightwish aveau nevoie de un moment de bilanț așa cum se poziționează acest Decades. Cariera trupei a fost agitată, sunt la a treia încarnare majoră și au ieșit din aceste capitole ale existenței lor întăriți și mereu pe o curbă ascendentă. Fiecare etapă le-a îmbogățit universul, l-a nuanțat și i-a adus unde sunt astăzi.
Iar showul de vineri seară a oglindit cu generozitate, energie și multă pasiune ceea ce înseamnă acest Nightwish matur, cu o istorie de 22 de ani și foarte multe de spus. Catalogul formației este impresionant și alegerile considerate definitorii pentru această retrospectivă sunt poate surprinzătoare uneori.
Cea mai puțin reprezentată perioadă este cea cu Anette, din care am avut doar două piese, Amaranth (de pe Dark Passion Play, 2007) și I Want My Tears Back (de pe Imaginaerum, 2011), dar asta a fost alegerea lor. Tot doar două piese din materialul scris cu Floor, dar au împreună un singur album, Endless Forms Most Beautiful, Élan este deja un clasic, iar The Greatest Show On Earth este cel mai ambițios efort muzical al lor, aclamat ca o capodoperă.
Photo by Anca Coleașă
Nightwish își merită pe deplin locul câștigat cu multă muncă și inspirație în panteonul celor mari. Mai mult decât exponentul cel mai vizibil al symphonic metalului, au fost printre primii care au adus elemente de operă în metal (ca și Therion), dar au depășit de mult orice așteptări.
Încarnarea lor actuală mi se pare de departe cea mai solidă, complexă și debordând de potențial din toată istoria lor, cu o bucurie de a se exprima cum rar am putut să văd live. Bucurie contagioasă, pasiune energizantă și o seară fabuloasă, la asta am fost martor la acest show de vineri seara.
Un concert de o calitate rară, un cadou generos de mai bine de două ore de experiențe multi-senzoriale, asta am primit, The Greatest Show On Earth.
Adrian Coleașă
Concertul Nightwish din Bucureşti a fost prezentat de BestMusic Live Concerts și Metalhead.
Galeriile foto Fallen Arise și A Tear Beyond sunt disponibile aici și aici. Galeriile foto Nightwish sunt disponibile aici și aici.
Setlist:
1. Intro (Swanheart performed by Troy Donockley)
2. End of All Hope (Century Child, 2002)
2. Wish I Had an Angel (Once, 2004)
3. 10th Man Down (Over The Hills And Far Away, 2001)
4. Come Cover Me (Wishmaster, 2000)
5. Gethsemane (Oceanborn, 1998)
6. Élan (Endless Forms Most Beautiful, 2015)
7. Sacrament of Wilderness (Oceanborn, 1998)
8. Deep Silent Complete (Wishmaster, 2000)
9. Dead Boy’s Poem (Wishmaster, 2000)
10. Elvenjig (traditional cover)
11. Elvenpath (Angels Fall First, 1997)
12. I Want My Tears Back (Imaginaerum, 2011)
13. The Carpenter (Angels Fall First, 1997)
14. Amaranth (Dark Passion Play, 2007)
15. Devil & the Deep Dark Ocean (Oceanborn, 1998)
16. Nemo (Once, 2004)
17. Slaying the Dreamer (Century Child, 2002)
18. The Greatest Show on Earth (Chapter I: Four Point Six; Chapter II: Life; Chapter III: The Toolmaker) (Endless Forms Most Beautiful, 2015)
19. Ghost Love Score (Once, 2004)
20. The Greatest Show on Earth (Chapter IV: The Understanding; Chapter V: Sea-Worn Driftwood) (Endless Form Most Beautiful, 2015)
Lady Leshurr, Tsar B, Vlad Dobrescu și Culese din Cartier au adus un nou sound la Summer Well, pe scena Red Bull Music
Postat: 15/08/2018 Înscris în: Live | Tags: 2018, concert, culese din cartier, festival, lady leshurr, Live, red bull music, summer well, tsar b, vlad dobrescu Scrie un comentariuPrimul an de Red Bull Music Stage din cadrul Summer Well 2018 a marcat un nou sound, voci autentice și creativitate. Pe ritmuri de grime, electro-pop, hip-hop și folclor underground, în cele două zile de festival (11 și 12 august), Tsar B (Belgia), Lady Leshurr (UK), Vlad Dobrescu și Culese din Cartier cu showcase-ul #TotSatu’, au făcut ce știu mai bine: un show de zile mari.
Prima zi, 11 august – Grime, hip-hop și electro-pop: Tsar B, Lady Leshurr în premieră în România, cu Vlad Dobrescu în deschidere
Rapper-ul Vlad Dobrescu, prezent la Summer Well în rolul de DJ pe scena Red Bull Music, a fost responsabil cu warm-up-ul. Prin ritmuri de hip-hop a adus publicul în starea perfectă pentru cele două artiste care l-au urmat pe scenă: Tsar B (Belgia) și Lady Leshurr (UK).
Cu ritmuri electronice, Tsar B dă startul distracției. „Escalate”, cea mai cunoscută piesă a artistei belgiene, a avut imediat priză la public, care nu a ezitat să reacționeze cu un val de aplauze. „Golddigger”, „Rattlesnake” și o tornadă de mișcări dinamice ale artistei au umplut scena și au făcut publicul să vibreze pe ritmuri de electro-pop cu influențe orientale. „Sunteți tari! Vreau să cânt în România în fiecare săptămână! Faceți cumva să se întâmple!”, a declarat Tsar B, în aplauzele mulțimii din fața Red Bull Music Stage.
Seara a continuat în forță cu Lady Leshurr! „Queen’s Speech”, seria freestyle care i-a adus succesul, a fost epicentrul prestației artistei și deliciul publicului. Conexiune la prima vedere: Lady Leshurr a interacționat cu publicul ei lansând provocare după provocare: crowd control (patru pași la stânga, patru pași la dreapta în sincron, toată mulțimea), publicul a explodat în sărituri frenetice după un moment de respiro la sol și un moshpit ca la carte în mijlocul publicului. „Vă văd pe fiecare în parte, și asta e ideea principală. Să interacționez cu publicul meu. Sunt un simplu om și oricine poate face asta, aici pe scenă. Ce este important este să transmiți ceva!”, a declarat artista. La cererea fanilor, Lady Leshurr a cântat „Black Panther”, mărturisind la final „N-o să uit niciodată acest moment, sper ca nici voi pe mine!”. „On my way”, piesa care a încheiat reprezentația artistei a adus concluzia serii: România în top 10 cele mai tari publicuri din cariera artistei de până acum!
Un „La revedere” emoționant, Lady Leshurr, o artistă completă, a coborât în mulțime și a mulțumit personal fanilor din primul rând, părăsind scena Red Bull Music cu promisiunea de a se întoarce anul viitor: „Pentru următorul festival nu uitați: Lady Leshurr!”.
Ziua doi, 12 august – „Folcloru’i oxigen pentru un popor asmatic!”
Culese din Cartier a acaparat scena Red Bull Music și a făcut Domeniul Știrbei să răsune pentru nu mai puțin de cinci ore, „până în deal și până în vale”, cu showcase-ul #TotSatu’. Celula de Criză a strigat tare și răspicat cu flow către mulțime „S.O.S pentru suflet”, Fantome și-au făcut drum spre inimile publicului folosind „mai mult muzică decât vorbe”, după spusele lui MC Bean, Argatu’ și Moș Martin au energizat mulțimea cu o trecere prin cele patru volume muzicale lansate, urmați de Basska care au colaborat on the spot cu Misha, băiatul lui Bean, pe piesa „Orașul meu”. Cred că sunt Extraterestru, ne-a teleportat pe altă planetă cu un freestyle marca Aforic, Hanu’ cu Bragă au încins spiritele românilor cu ritmuri și instrumente tradiționale. Subcarpați și Frații Grime în încheiere au făcut demonstrație de forțe brute în freestyle și beat-uri, toate sub bătaia steagului Culese din Cartier! Cu #TotSatu’ pe Red Bull Music Stage, o producție specială, băieții au provocat publicul la crowd control sărind la unison cu mulțimea! Și da, au făcut „să plouă”, cu șampanie în cinstea unui „dezmăț” alături de fani.
Red Bull Music sărbătorește anul acesta 20 de ani de inițiativă în muzică. Weekend-ul 11-12 august a celebrat diversitatea culturilor și a genurilor muzicale, precum și mințile transformative care le pun în mișcare, la scena Red Bull Music, de la Summer Well! Ne vedem la anu’!
It’s a Holiday in Romania, Dead Kennedys la Quantic
Postat: 14/07/2018 Înscris în: Live | Tags: 3 iulie, concert, cronica, dead kennedys, hardcore, Live, punk, quantic, review, rock, rock'n ghena, the dead ceausescus Scrie un comentariuDead Kennedys sunt, fără îndoială, cea mai feroce figură politică a generației lor, pionieri și creatori de gen. Fără ei probabil că ceea ce știm despre hardcore punk (și nu numai) ar fi arătat altfel.
Într-o zi de marți cu trei ceasuri bune, 3 iulie, în Quantic, i-am avut live, cu o deschidere asigurată de Rock n Ghenă și The Dead Ceaușescus.
Photo by Anca Coleașă
Ca la orice show curent, mamutul blănos din încăpere este absența lui Jello Biafra. Drumurile lor s-au despărțit de mult, fiecare și-a văzut de treabă (unii dintre ei cu mai mult succes decât alții), dar umbra figurii proeminente a fostului vocalist continuă să planeze asupra trupei.
Sunt DK astăzi, fără Biafra, nu mai mult decât un tribute band? Mult prea mult spus când ai în față trei sferturi din formula clasică, dar ceva adevăr parcă este când te uiți că singuri nu au mai scris nimic (să schimbi textul de la MTV Get Off The Air în MP3 Get Off The Web chiar nu se pune).
Cred că întrebarea reală este dacă îi pasă cuiva. Unora da, mie chiar nu. Am venit să văd una intre legendele care au fost pe coloana sonoră a copilăriei mele și asta am primit.
Photo by Adrian Coleașă
Stilul nu s-a schimbat o iotă, energia este acolo, iar Skip îl emulează pe Biafra cât de bine poate. Partea instrumentală curge impecabil, East Bay Ray este imperturbabil în stilul său tributar din greu monștrilor surfului californian ca Dick Dale. Klaus Flouride pare genul meu de Moș Crăciun, cu o alură de bunic zeflemitor, dar cu un ton de bas monstruos și intervenții vocale de o ferocitate care îl pune în umbră pe Skip.
D.H. Peligro, deși nu este unul dintre membrii fondatori (a venit în trupă de-abia în 1981, când Ted a aruncat bețele ca să se apuce de arhitectură), face totuși parte din formula clasică și văzându-l în acțiune pot să înțeleg de ce l-au dorit Red Hot Chilli Peppers înaintea lui Chad Smith. De ce nu a rămas în RHCP e cu totul altă poveste.
Photo by Adrian Coleașă
Ron Skip Brenner este cel mai nou dintr-un șir de vocaliști care au probat încălțrile imense lăsate în urmă de Jello Biafra. Nou nou, dar are deja zece ani în DK și o chimie evidentă cu ceilalți. Nu vocea, nici prestația scenică ar fi problemele lui, deși nu reușesc să mă opresc din comparația cu cel pe care toată lumea îl vede de fapt acolo.
Skip își face treaba, angajează publicul, controversa se menține la un nivel minimal (“nu vă uitați la Campionatul Mondial, fotbalul e ăla american nu ce numiți voi fotbal”), plus câteva texte care poate m-ar fi prins dacă nu le-aș fi auzit deja în orice concert al lui, cu mici variații (“doctorul mi-a recomandat să stau acasă / să fac injecții / să nu vin în România, dar voi fanii sunteți mai importanți decât sănătatea mea”).
Photo by Adrian Coleașă
Persistă întrebarea dacă DK mai sunt relevanți și cred că răspunsul este foarte simplu – nu!
Au fost o forță angajată politic și social în vremea lor, au trăit din controversă și au prosperat din confruntare. Ceea ce au făcut atunci, ușile pe care le-au deschis cu amândoi bocancii, haosul și dezbaterile pe care le-au suscitat le asigură un loc de frunte nu doar în panteonul figurilor muzicale importante ale sfârșitului de secol 20. Punk încarnat, au activat muzical, social și politic, ca la proverbiala carte la care au fost și ei co-autori.
Dar textele sunt datate, într-un mod absolut firesc, situațiile care le-au generat s-au dus de mult, toată conjunctura s-a schimbat dramatic și să te mai plângi de mp3-uri ca instrument al pirateriei în 2018 nu i-ar mai trece prin cap nici măcar lui Lars Ulrich.
Photo by Anca Coleașă
Și totuși…
Dead Kennedys rămân o legendă vie și merită în continuare tot respectul. O capsulă a timpului pe care încă o avem la îndemână, o trupă extrem de angajantă și incredibil de distractivă.
Au livrat ceea ce aștepta publicul de început până la epicul Chemical Warfare de final, au rămas printre oameni după concert, au stat la povești, poze și autografe cât a fost nevoie, așa că până la urmă nu cred că a plecat cineva altfel decât fericit. Și cam asta e tot ce contează.
Adrian Coleașă
Concertul Dead Kennedys din Bucureşti a fost prezentat de Metalhead.
Galeriile foto sunt disponibile aici și aici.
Setlist:
1. Forward to Death (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
2. Winnebago Warrior (Plastic Surgery Disasters, 1982)
3. Police Truck (Give Me Convenience or Give Me Death, 1987)
4. Buzzbomb (Plastic Surgery Disasters, 1982)
5. Let’s Lynch the Landlord (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
6. Jock-O-Rama (Frankenchrist, 1985)
7. Kill the Poor (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
8. MP3 Get Off The Web
9. Too Drunk to Fuck (Give Me Convenience or Give Me Death, 1987)
10. Moon Over Marin (Plastic Surgery Disasters, 1982)
11. Nazi Punks Fuck Off (In God We Trust, Inc., 1981)
12. California Über Alles (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
Bis:
1. Bleed for Me (Plastic Surgery Disasters, 1982)
2. Viva Las Vegas (cover Elvis Presley, apărut pe Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
3. Holiday in Cambodia (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
Bis 2:
1. Chemical Warfare (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
Rock The City: Experiența Nick Cave & The Bad Seeds în premieră la București
Postat: 25/06/2018 Înscris în: Live | Tags: 19 iunie, bad seeds, concert, cronica, Live, nick cave, review, rock the city, romexpo Scrie un comentariuNick Cave are experiența a șase decenii de viață și o carieră artistică ce se întinde oficial pe patru decenii și jumătate – de la The Boys Next Door, trupă fondată în 1973, transformată apoi în The Birthday Party (nume cel puțin ironic când ajungi să ai reputația de “cea mai violentă trupă live din lume”), din 1978 până în 1983, apoi solo, avându-i în spate pe Bad Seeds, inițial un supergrup post-punk, ce reunea foști membri Birthday Party, Magazine și Einstürzende Neubauten.
Nick Cave & The Bad Seeds este unul dintre numele esențiale ale muzicii rock moderne, eticheta universal acceptată fiind de una dintre cele mai originale și aclamate formații ale erelor post-punk și alternative din anii ‘80 încoace. Aclamată ca trupă, pentru că sunt mai mult decât acompaniatorii artistului solo Nick Cave, fiecare dintre ei făcând parte și din alte proiecte (printre care și Grinderman, numit de unii Mini Seeds, în care tot Cave este frontmanul, sau Dirty Three al multilateralului Warren Ellis cu Mick Turner).
Cam așa se anunța (foarte lapidar) ceea ce urma să se manifeste pe 19 iunie la Romexpo, în ceea ce a fost prima zi a Rock The City 2018.
Photo by Anca Coleașă
Cave are reputația unei persoane extrem de dificile în orice fel de relație profesională. O reputație de artist care urăște ziariștii și fotografii (Jack Barron de la New Musical Express își amintea după mai bine de 20 de ani interviul violent – la modul fizic – pe care i-l luase în Amsterdam), își disprețuiește tour managerii (“niște paraziți”, citat din același interviu) și în general pare să se supună doar propriilor cerințe și capricii, așa că schimbarea programului zilei, inclusiv eliminarea trupei din deschidere, NoruNegru, nici măcar n-a fost o surpriză prea mare.
Nick Cave nu dă un concert, nu oferă un show. Nick Cave este marele preot al propriei sale ceremonii, un personaj descins direct din goticul sudist american, prinț al unui întuneric torturat de povești violente despre moarte, religie, dragoste, pierdere și disperare, mereu de o intensitate emoțională maximă.
Photo by Anca Coleașă
Relația sa cu publicul este foarte intimă. Nu am văzut vreun alt artist care să caute contactul fizic cu spectatorii cu ardoarea arătată de Cave. Nu e ceva ce s-a întâmplat doar acum la București, este manifestarea sa obișnuită. Caută acest schimb nemijlocit de energii și se hrănește cu el, îl provoacă și îl manipulează într-un turbion constant și într-un crescendo continuu.
Este încă lumină și câteva minute până la ora 9 când începe concertul. Goticul nu se potrivește cu lumina zilei, deci nu e de mirare că primele piese par să facă doar încălzirea. Jesus Alone, Magneto și Do You Love Me? sunt de-abia o introducere. From Her To Eternity declanșează primele semne ale haosului teatral. Loverman, Red Right Hand și The Ship Song construiesc în continuare energia serii, până la Into My Arms, momentul în care miile de spectatori vrăjiți cântă în cor.
Photo by Anca Coleașă
Girl In Amber nu aduce doar primele proiecții, ci setează și un registru extrem de personal. Pe ecran este soția sa, Susie Bick. Fost model pentru Vivian Westwood (designerul iconic al mișcării punk), model al coperții albumului The Damned Phantasmagoria (1985), dar și al coperții albumului Push The Sky Away, (2013), Susie este și mama gemenilor Arthur și Earl. Arthur și-a pierdut viața în 2015 în Brighton, iar ceea ce a însemnat această tragedie a influențat nu doar albumul curent, Skeleton Tree (2016), dar a fost și baza filmului documentar One More Time With Feeling, tot din 2016 (de altfel un film controlat extrem de strict de Cave).
Tupelo dezlănțuie uraganul pe ecran și în public. Cave aduce oameni pe scenă, se mișcă printre valuri de mâini ridicate și telefoane iluminate. Urmează Jubilee Street, iar la Weeping Song pornește prin public. I se oferă un pahar cu Jager pe care îl refuză, cântă dintre oameni, alături de un copil ridicat alături de el pe o scenă din mijlocul publicului.
La Stagger Lee se umple întreaga scenă cu oameni și Push The Sky Away încheie setul.
Photo by Anca Coleașă
Dar a existat și un bis, ceea ce nu se întâmplă mereu la un concert Nick Cave. După furtună vine și liniștea, pentru că nu-i așa, am ajuns în City Of Refuge. Iar Rings Of Saturn, într-o variantă maiestuoasă, incomparabilă cu cea de studio (o cenușăreasă prin comparație) aduce o încheiere binemeritată unei seri intense.
Două ore de cântare, mii de oameni care chiar au participat la ceea ce s-a întâmplat, o retrospectivă a mai bine de trei decenii de carieră și de viață trăite intens, cam asta e concluzia mea. Aș fi regretat să fi ratat această experiență.
Adrian Coleașă
Concertul Nick Cave & The Bad Seeds din Bucureşti a fost prezentat de Marcel Avram, East European Production şi D&D East Entertainment.
Galeria foto este disponibilă aici.
Setlist:
1. Jesus Alone (Skeleton Tree, 2016)
2. Magneto (Skeleton Tree, 2016)
3. Do You Love Me? (Let Love In, 1994)
4. From Her To Eternity (From Her To Eternity, 1984)
5. Loverman (Let Love In, 1994)
6. Red Right Hand (Let Love In, 1994)
7. The Ship Song (The Good Son, 1990)
8. Into My Arms (The Boatman’s Call, 1997)
9. Girl In Amber (Skeleton Tree, 2016)
10. Tupelo (The Firstborn Is Dead, 1985)
11. Jubilee Street (Push The Sky Away, 2013)
12. The Weeping Song (The Good Son, 1990)
13. Stagger Lee (Murder Ballads, 1996)
14. Push The Sky Away (Push The Sky Away, 2013)
Bis
15. City Of Refuge (Tender Prey, 1988)
16. Rings Of Saturn (Skeleton Tree, 2016)
20 de ani de Scandal în Quantic
Postat: 22/06/2018 Înscris în: Live | Tags: 2 iunie, 20 ani, concert, cronica, damage case, Live, magazinu 51, quantic, review, scandal, street punk Un comentariuPe 2 februarie apărea On A Roll, albumul debutului unui capitol nou în istoria Scandal, una dintre cele mai longevive trupe punk din România. N-au fost uitate mărturiile trecutului, Live în Beci și Resturi din Punkomat, dar ceea ce avem acum este versiunea 2.0 a grupului și un alt nivel.
On A Roll (cronicat aici) a generat un impuls considerabil și mult interes, materializat în cântări nu numai la nivel de club, ci și în participări la festivaluri importante de gen. Așa că ideea unui concert aniversar nu putea fi decât binevenită și materializată de Axa Valahă Productions, tot într-o dată de 2, dar iunie, în Quantic.
A existat un warm-up party, la Trei Bețivi, cu o zi înainte, pe care l-am documentat aici, un preview prietenesc a ceea ce urma să vină a doua zi. Prieteni vechi și noi, veniți de departe (din UK sau din țară), alături sau de prin oraș au petrecut anticipând ziua următoare.
Zi care a început devreme, cu multe pregătiri, iar dacă în sală se făcea sound check-ul, pe holuri se aranjau crestele, așa cum nu mai văzusem de mult.
Photo by Adrian Coleașă
Magazinu’ 51 a asigurat deschiderea, lejer, de vară, într-un spirit de bășcălie studențească, simpatici și dezinvolți. Foarte dansabil, cu arome de ska și chiar country neasumat, un party de cămin reeditabil oricând cu toată plăcerea. Au un prim album disponibil, Titu nu e la munte, apărut în aprilie, care riscă să le contrazică statutul declarat de “o formație de punk anonimă”.
Photo by Adrian Coleașă
Damage Case își văd de drumul lor bine definit, într-o bulă de speed metal și dirty rock’n’roll, inclusiv la nivel vizual. Nu e vorba de punk aici, dar și Lemmy se simțea mai apropiat de Ramones decât de heavy metal, iar publicul i-a primit cu toată căldura. Vorba aia, it’s only rock’n’roll, but I like it. Au și ei un album de debut, Rock’N’Roll Justice, disponibil din septembrie anul trecut.
Photo by Anca Coleașă
Din boxe se aude tema din Rocky și e vreme, vreme de scandal. Scandal ocupă scena și haosul amical se instaurează într-un Quantic în care s-au întâlnit generații și triburi, unite de o unică celebrare.
S-a cântat în cor și s-a dansat de la început până la sfârșit, s-a făcut pogo și crowd surfing. Distanța dintre scenă și sală a dispărut, cei de pe scenă (Gabi și Vlad) au sărit în public, iar cei din sală au cântat la microfonul oferit de pe scenă, un party general.
Photo by Anca Coleașă
Piesele vechi și mai noi s-au amestecat, s-a cântat și în română și în engleză fără ca unitatea sonoră să sufere. Evident că Patrula a fost hitul serii, ceea ce toți doreau să cânte din nou împreună.
Două piese noi au condimentat setul, 5 Seconds și Payback Day (aceasta din urmă chiar în primă audiție). Dacă cineva avea vreun dubiu asupra viitorului muzical al trupei, aceste două momente au fost mai mult decât suficiente că să împrăștie orice îndoială. Viitorul sună și mai bine!
Într-o bună tradiție punk, am avut și un cover, If The Kids Are United, iar piesa cvadragenară deja a Sham 69 a sunat mai proaspăt și mai actual decât oricând. Cam așa se întâmplă cu muzica cinstită.
Ar fi cântat oare Rocky Patrula? Habar n-am, dar a fost sfârșitul potrivit al concertului, repetată apoteotic la bis.
Photo by Adrian Coleașă
Descrierea verbală e palidă pentru a ilustra energia masivă a unui concert cum a fost acesta, dar cei care l-au ratat pot avea această experiență singuri, deoarece Scandal vor reveni la toamnă, atât în București, cât și în țară. Rămâneți pe frecvența Axa Valahă Productions și veți afla din timp.
Adrian Coleașă
Galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici.
Setlist:
1. E vreme de scandal
2. It’s Just Punk Rock
3. Bad Reputation
4. This Bloody War
5. Șobolanul
6. Need To Learn
7. Patrula
8. Payback Day
9. Working In The UK
10. 5 Seconds
11. If The Kids Are United (cover Sham 69)
12. Always
13. Hometown
Bis
1. Băuta
2. Pixie Bitch
3. Patrula
Midnight Burst 