De weekend – Just A Gigolo

Și anul era 1928, iar locul era Austria, când se năștea „Schöner Gigolo”.

Nu e un cântec vesel, melancolia debordează, un fel de “ce am fost și ce-am ajuns”. Poate și d-aia a avut atâta succes.

În 1931 a trecut oceanulș a fost rebotezat, a căpătat versuri în engleză și iată, “Just A Gigolo”.

Varianta pe care o considerăm clasică astăzi provine de la Louis Prima, din 1956, cuplată cu “I Ain’t Got Nobody”, în același spirit plin de optimism.

La asta s-a uitat și Dave Lee Roth, în 1985.


R.L. Burnside: Blues fără pampoane

Bluesmenii n-au fost niciodată niște băieți drăguți; nici mimoze. Și clișeul cu văitatul pe prispă după minunata care s-a purtat urât cu săracul om suspectez că face parte dintr-o conspirație.

R.L. Burnside face parte dintr-o ramură modernă și necizelată a genului. Și nu avea nimic plângăcios în el.

Născut în 1929, plecat în 2005, n-a avut niciodată un succes comercial monstruos. De fapt, n-a avut nici un fel de succes până în anii ‘90.

Casa de discuri care l-a descoperit, Fat Possum, l-a scos pe piață direct remixat, ca să prindă în plasă o nouă generație.

N-a cântat pe stadioane, dar l-au căutat alde Dave Stewart (da, domnul de la Eurythmics) sau Jon Spencer Blues Explosion. Ca să cânte cu el, ca să-l tragă în film (“Deep Blues”), d-astea.

Personajul interpretat de Samuel L. Jackson în “Black Snake Moan” este inspirat atât de direct de R.L. încât i-au preluat și trupa ca să apară în film. Și da, Sam Jackson a cântat el însuși. Pentru că poate.


Bluesmenii plecați sunt oare uitați?

Sleepy John Estes nu era somnoros de felul lui. Sau avea o problemă cu tensiunea, sau era narcoleptic (nu, n-are legătură cu narcoticele și nu e fun). Sau pur și simplu îl apuca moțăiala când nu-i convenea ceva (asta îmi sună cunoscut).

Născut în 1899 sau în 1904 (sic), plecat dintre noi în 1977, și-a făcut debutul în 1929. Da, știu, putea să fie și în Evul Mediu, la fel de aproape pare.

Ca mulți dintre contemporanii săi, a fost uitat după 1941 (în pofida unei tentative de revenire în 1952), redescoperit prin 1962. De fapt, nici n-a fost căutat inițial, Big Bill Broonzy scrisese că a murit. Și a fost crezut pe cuvânt, până când l-au găsit, aproape din greșeală, orb și sărac lipit. Cum nu de multe ori primești o a doua șansă, și-a luat chitara, a cântat și a făcut turnee din Tennessee până la Newport, din Europa până în Japonia.

Ca orice artist popular (asta e și bluesman-ul, tot un fel de rapsod), a cântat despre ce-l înconjura.Despre mecanicul orașului, despre avocat, despre judecător, despre tânăra Laura, cea notorie amoros în zonă… Și a îmbogățit catalogul global de blues. “Milk Cow Blues”, “Someday Baby”, “I Ain’t Gonna Be Worried No More”, “Black Mattie”…

“Floating Bridge” a fost preluată inclusiv de Eric Clapton, iar Gregg Allman a ales-o ca să deschidă ultimul album, “Low Country Blues”.

Uitat? Cu siguranță nu. Nu câtă vreme cineva cântă îl cântă sau îl ascultă. Uite d-aia artiștii sunt nemuritori.


Angel

Ieri am bătut la porțile raiului. Și când faci ceva, există întotdeauna consecințe. După faptă și răsplată, cum îți așterni, așa dormi, semeni ce-ai cules… Bref, karma.

Când bați, uneori ți se răspunde. Alteori chiar se deschide poarta. Și ce să iasă din rai? Fâl fâl fâl, poate un înger.

Piesa asta e din cele vehiculate mai puțin. E adevărat că a ieșit postum și am o vagă bănuială că e și ușor cam neterminată. Dar nu știu cum se face, la Hendrix și demo-urile sună mai bine decât produsele finite ale altora. Bafta moștenitoarei Janie, care scoate pe bandă rulantă, în combinații aparent infinite, cam tot ce a produs vreodată fratele vitreg Jimi. Și chiar mai mult de atât.

Versurile cântecului au fost recitate la înmormântare. De parcă și-ar fi scris singur epitaful. Și poate chiar a făcut-o, nu degeaba vedea muzica în culori și sculpta în sunet.

E o piesă aparte, puțini au preluat-o. Singurul care a avut succes (moderat), a fost Rod Stewart, în 1972, cînd încă era cu The Faces. Și Ronnie Wood încă nu se mutase cu slujba la Rolling Stones.

Oops, dar cică Faces s-au reunit oficial anul trecut. cu Mick Hucknall în locul lui Rod Stewart. Da, da, roșcovanul de la Simply Red. Din minunile marketingului muzical, nu din cele îngerești.

* * *

O întrebare îmi stătea pe limbă cam de când l-am descoperit pe Derek Trucks și apoi pe soția dânsului, Susan Tedeschi. Oare de ce oamenii aștia cântă separat și nu în familie? Adică au putut să facă doi copii, dar o trupă și un album e prea mult?

Se pare că au ajuns și ei la aceeași concluzie, drept pentru care acum există Tedeschi Trucks Band. Vor avea și un album, “Revelator”, pe 7 iunie. Până atunci, abonații la newsletter primesc o primă piesă, “Bound For Glory”. Uite de aici.

Bound For Glory


Astăzi bat la porțile raiului

Așa cum făcea Bob Dylan, în 1973. În coloana sonoră a filmului “Pat Garrett & Billy The Kid”. Și nu copii, n-a fost vreo chestie obscură, s-a vândut bine de tot.

După mai bine de 20 de ani, cu tata lui, a lu’ cântecu’

N-a trecut mult și, în 1975, Arthur Louis înregistra un cover reggae. Care apărea doar cu câteva săptămâni înaintea versiunii cu care am crescut, cea a lui Eric Clapton. Culmea, tot reggae, de mă face să mă întreb ce beau, mâncau și fumau toți în anul ăla.

Versiunea “mea”

Din 1987, Guns N’ Roses au început s-o includă în repertoriul de concert Și au dat drumul la două înregistrări înaintea celei “clasice”, de pe “Use Your Illusion II”. Anul era 1991, piesa își sărbătorea majoratul și era prezentată unei noi generații.

Foarte frumos și extrem de sănătos, inclusiv pentru conturile maestrului Dylan. Bravo lui, a avut un alt moment de genialitate. E ceva cu piesa asta, încă n-am auzit o variantă care să nu-mi placă, indiferent în ce stil era. Câte ceva pentru fiecare, poate chiar a bătut la porțile raiului și i-a suflat-o la ureche un înger tatuat.

PS: Alte variante, mai obscure, dar la fel de cool, sunt pe pagina de Facebook a blogului. Ca de obicei.