Râdem, glumim, părăsim incinta

Postat: 06/03/2011 | Autor: | Înscris în: Știri, Instrumente | Tags: , , , , , , , , | 2 comentarii

La apariția jocurilor zise cu chitare, Guitar Hero și Rock Band, chitariștii s-au crispat și s-au simțit insultați. E adevărat că obiectele în formă de chitară folosite ca și controllere nu aveau vreo legătură cu instrumentele. Nici apăsatul pe patru butoane și zgâlțâitul unei manete nu semănau nici din avion cu cântatul. Dar lumea s-a distrat, jocurile s-au vândut, toată lumea a fost platită, business is good.

Și efectele au fost destul de interesante. Dincolo de expunerea generațiilor tinere la muzica și artiștii din jocuri, au fost și oameni care și-au dorit să facă pasul, către un instrument adevărat. Și nu puțini. Cineva, dintr-o întreprindere producătoare de chitare, îmi estima că aproximativ 25% dintre gameri, după ce s-au plictisit de jucat s-au dus la magazine și s-au întors acasă cu chitara în spate și amp-ul în mână. “We love these guitar games!!!”

Guitar Hero practic a murit, Rock Band continuă. La versiunea a treia a apărut un element nou, modul Pro. În care lucrurile deja trec granița spre realitate.

Fender este primul producător de instrumente care scoate o chitară special pentru joc. Da, este un controller video, are și butoane dacă cineva dorește sa îl folosească așa. Da, este și o chitară adevărată, Squier Stratocaster și poate fi cântată ca atare. Având capabilități MIDI, este cea mai ieftină chitară de acest gen de pe piață. Toate amănuntele pe care le doriți, aici.

Jocul devine instrument de învâțat, didacticul devine joc, foarte mișto, foarte fun. Sunt tentat să încep și eu să economisesc pentru o consolă și controllerul ăsta.

* * *

Din categoria ‘”așa ceva nu există”, Orange Amps vin cu ceva ce pare la prima vedere un amplificator de chitară. Doar că e un PC.

Orange PC

Optimizat pentru înregistrare și redare de muzică, de la mufele specifice pentru instrumente, trecând prin hardware-ul specific, până la pachetele software preinstalate, cineva a gândit foarte bine acest desktop,strict pentru nevoile muzicienilor.

Toate detaliile sunt aici, vânzarea se va face direct de pe site.

Șarmului lui i-a sucombat deja un nume greu. Paul Allen, unul dintre fondatorii Microsoft, a fost surprins în timp ce-l încerca la CES 2011. A propos, Paul este cel care a înființat EMP (Experience Music Project) din Seattle și își găsește timp și pentru trupa proprie, The Paul Allen Band.

Recorduri, piruete și căluți neascultători

Postat: 04/03/2011 | Autor: | Înscris în: Știri, Muzică | Tags: , , , , , , | Scrie un comentariu

Am și eu un truism. Guinness World Records (fosta The Guinness Book Of Records, până în 2000) conține recorduri. Diverse. Mai rău, este ea însăși un record, ca cea mai bine vândută serie de carte cu copyright. N-am verificat dacă e trecut acolo și recordul lor însuși, dar nu m-ar mira, ar fi aproape normal.

Printre tot felul de stupizenii gen cine a mâncat cei mai mulți caltaboși în cel mai scurt timp stând pe vârfuri pe lame de ras, se mai nimeresc și chestii simpatice. Sau măcar interesante pentru unele segmente de public. Știm cine are cel mai lung concert rock (cu toate că unii participanți la eveniment, mai cârcotași, susțin și astăzi că mai mult s-a vorbit decât s-a cântat), nu mai știm cine are volumul cel mai la max în concert, că secțiunea asta s-a scos, cică e periculoasă (Gallows? ce căutau Gallows p-acolo?)…

Aseară, Berklee și Steve Vai și-au dat mâna încercând să stabilească un record de participare la o lecție online de chitară.

Capture07

 Capture08

Am fost și a fost mișto. Scurt, la obiect, pentru toată lumea, de mega bun-simț. Nu știu încă dacă au stabilit recordul pe care și l-au propus, dar am văzut contorizați mai bine de 7100 de oameni care urmăreau transmisia. Deh, nu era meci, era școală. Era și o tombolă (încă mai e, până pe 17 martie). Exact aici.

Sper ca înregistrarea să fie postată și baftă la tombolă (inclusiv mie!!!).

Știu că nu e o informație la fel de interesantă precum cine a mâncat cele mai multe ouă crude fără să cotcodăcească, dar și recordul ăsta de lecție e cuminte acolo, nu deranjează masele, zău.

În loc de mărțișor, se pregătește și ziua femeii

Postat: 02/03/2011 | Autor: | Înscris în: Știri, Instrumente | Tags: , , , , , , | Scrie un comentariu

Cică a venit primăvara. Azi mi-a spus mie o doamnă că în vremuri imemoriale șnururile alea se dădeau repezentanților sexului puternic și erau expediați la muncile de primăvară. Adică, în mintea mea, un fel de “ai hibernat alcoolic o iarnă întreagă, acuma gata, marș la muncă, mistrețule”.

Asta e, le iertăm și le iubim așa cum sunt, punem la încolțit holdele alea despre care am citit în carțile de școală. După ce or crește de să nu se vază omu’ călare pe ATV din ele, devin taman bune de camuflat varii acte în curs de a fi performate. Cum ar fi de exemplu să ascundem pregătirile pentru următoarea cină romantică în compania consoartei, cadourile de rigoare și alte surprize de gen, la ce vă gândeați?

A fost odată o doamnă sau donșoară sau ce era dânsa, oricum de sex feminin declarată la naștere, că altfel n-o chema Jessica. O anume Jessica, care-l impresionă pe Dickey Betts în asemenea hal încât scrise un cântec întreg pentru ea, pe care-l și puse în brațele Allman Brothers. Instrumental, că nu-l ducea vocea, da’ avea mâna ageră și urechea melodioasă.

Pun pariu că ăsta i-a scris cântecu’ în loc de vreun cadou, ceva. Și că a și impresionat-o; așa-s muzicienii, suflete gingașe de artiști. În toate anotimpurile, cu orice ocazie, inclusiv viitoarea zi a femeii ce urmează a se celebra iarași într-o zi de lucru. Aloha!

* * *

Cum am mai spus deja, anul acesta avem o mare sărbătorită. Acum 60 de ani, Leo Fender aducea pe lume prima chitară electrică solidbody viabilă comercial. Pe numele ei din buletin – Telecaster.

Zeii au zâmbit și nimic n-a mai fost să fie la fel vreodată. Mai ales că blues-ul se electrifica și se năștea rock’n’roll-ul. Neschimbată în punctele esențiale, veselă și zbânțuită, mam-mare Tele se uită cu încredere la vremurile în care va sufla în lumânări alături de nepoții noștri. La mulți ani!

Informație ne-publicitară, ci de interes public – pe doamna Tele (numele de alint) o găsiți la distribuitorul oficial pentru România, Pro Guitar, și la toți resellerii lor.

Cum să ascundem concertele de spectatori

Postat: 23/02/2011 | Autor: | Înscris în: Știri, Live | Tags: , , , , , , , | Scrie un comentariu

Când am început blogul mi-am propus să scriu doar despre ce îmi place. Mă surprind încălcându-mi decizia inițială tot mai des. Viața nu mai bate filmul, îl calcă în picioare și îl malaxează până devine realitate paralelă.

Anul acesta debutează un trend excepțional. Organizatorii de concerte par să facă tot posibilul ca să evite prezența spectatorilor potențiali. Altfel nu-mi explic de ce nu se deranjează să anunțe spectacolele. Cireașa de pe tort, deja o parte dintre spectacole sunt plasate fix în cele mai nepotrivite locații pentru artiștii respectivi.

Dar poate e concurs și n-am aflat. Cel mai secret show, cei mai mulți spectatori ajunși din greșeală la cântare, cea mai puțin inspirată alegere a datei…

Spicuiesc din buchețelul de șlagăre ale momentului.

Manu Chao, 16 aprilie. La Sala Palatului??? Data trecută au fost 20.000 de oameni la Romexpo (că au fugit și de la Nelly Furtado; până și Nela ar fi fugit să-l vadă, da’ fusese plătită să cânte, fix în paralel). Au țopăit non-stop, că așa se intâmplă la concertele ăstuia. Excepțională ideea să îi înghesui într-o sală prea mică (da, e mult prea mică pentru concertul ăsta) și mult prea plină cu scaune. Excepțională și promovarea; am aflat astăzi pe Facebook, din greșeală, pentru că își luase cineva bilete.

Manu Chao – un moment relativ calm, dintr-un concert de dimensiuni relativ modeste

Sting, 6 iunie. În Piața Constituției. Corect, sigur va fi plin, nici n-a mai cântat pe aici, nici un motiv să nu strângă măcar tot atâția oameni ca și AC/DC și Bon Jovi. Thumbs up!

Bestfest revine, excelent, aplaud. O locație nouă, în Pipera Tunari, la îndemână dacă ești deja plecat cu cortul în excursie. Nu, mulțumesc! Dacă se va întreba cineva unde sunt oamenii, am un hint – la Romexpo. Poate nu vor avea ghinionul să se întâmple cumva Sonisphere fix în aceleași zile. Dar dacă se întâmplă și Skunk Anansie cântă în mijlocul câmpului gol, nu ia nimeni vreun premiu dacă ghicește că spectatorii lor sunt dincolo. Cârcotesc și cobesc? Nuuu, doar și Ciuc Fest a fost un mare succes anul trecut.

În rest, toate bune. Pe blat, încetișor, să nu se prinză spectatorii, pe burtă, că-i apa mică, să nu descopere ceva nou, poate le și place, doamne ferește!

Din micile perle pe care era să le ignor din lipsa informației – Eddie “The Chief” Clearwater (23 martie, Hard Rock Café) și Smokin’ Joe Kubek & Bnois King (11 aprilie, Jukebox)

Acum am văzut că lista de concerte există pe Metalhead, nu numai pe site-urile Eventim si MyTicket. Bravo lor, respect, m-am abonat la newsletter. Dar nu e cam puțin?

Nu vin oameni la cântări? Ar veni dacă ar afla de ele, săracii.

De ce îmi plac irlandezii

Postat: 21/02/2011 | Autor: | Înscris în: Știri | Tags: , , , , , , , | Scrie un comentariu

Pentru că sunt veseli și când sunt triști? Pentru că irlandezele sunt frumoase și drăcoase? Pentru că au inventat whiskey-ul și berea Guinness? (Da, știu, cearta cu scoțienii asupra întâietății a început încă de când s-a inventat alcoolul.)

Motive sunt multe și părerea mea este că, dintre toate popoarele Europei, sunt cei mai asemănători cu noi, Nu-mi argumentez punctul de vedere, e doar un blog și vreau să postez astăzi. Există și ceva deosebiri, că doar nu suntem gemeni identici.

Un amic din Belfast mi-a adus astăzi sub ochi ultima inițiativă locală. Oare ce animă spiritul civic nord-irlandez? Păi vor să-i facă statuie lui Gary Moore. Printre problemele cotidiene de toate felurile, au găsit timp și energie ca să onoreze un muzician de rock și blues. O pagină de Facebook a inițiativei e și ea în picioare.

Nici n-ar fi prima de gen. În Dublin există o statuie a lui Phil Lynott. În Ballyshannon alta, a lui Rory Gallagher. Click pe nume și se afișează.

Mai mult, par a se plimba printre ei și astăzi. Ambele statui sunt la nivelul solului, nu au simțit nevoia să îi înalțe pe socluri inaccesibile.

Evident că statuia lui Phil e plantată exact în fața unei cârciumi, “Bruxelles”. Ocolind un grup de muzicieni care îl înconjuraseră, de ziceai că și Phil cel de bronz e în trupă, am intrat în birt (așa mi-a explicat un amic de la Mureș, “dacă se mănâncă și se bea, clar, e birt”). Agățate în spatele tejghelei erau discurile de aur și de platină americane decernate pentru coloana sonoră a filmului “The Commitments” (dacă nu l-ați văzut, grăbiți-vă, pe cuvânt că merită).

Am întrebat și eu ce-i cu discurile. “Aaa… păi veneau toți să bea aici. Da’ ai văzut statuia lui Phil, de la intrare? Și el bea aici și dup-aia cânta la subsol”. Corect, subsolul acum e heavy metal până la tencuială. Și doar nu erau să țină premiile alea în vitrina de acasă.

Sigur o să aibă și Gary Moore statuie în Belfast. Și cum ar putea să nu-mi placă un popor care își onorează public muzicienii pe care îi iubește?!

← Articole mai vechi
intrări mai noi →