Fake
Postat: 20/02/2011 Înscris în: Știri | Tags: chitare, contrafaceri, fake Scrie un comentariuDisclaimer: Orice asemănare cu realitatea face parte din cotidian.
Acum câteva zile, cineva exhiba foarte liniștit o chitară pe care scria mare și frumos ESP. Nu LTD (brandul economic al firmei), ESP direct.
Chitare japoneze de nivel înalt, folosite de unii ca James Hetfield, Kirk Hammett, George Lynch, KK Downing, Alexi Laiho, Gus G și jde alții (lista completă e aici). Nu sunt ieftine (eu n-am găsit nici una nouă sub 1.400 de euro). Dar cea pe care o văzusem fusese extrem de ieftină.
Posesorul recunoștea foarte senin că e o chinezărie ordinară, la care fusese mai scump prețul transportului decât al instrumentului. Se și vedea pe ea. Omul se gândea că făcuse un mare ghișeft, în definitiv ce mare lucru? Îi schimbă dozele cu niște EMG-uri decente și sună ea, doar n-or să moară japonejii din atâta.
Îi urez să-i sune și s-o plimbe sănătos; să nu-l întrebe poliția de frontieră (de la alte frontiere, ăia chiar se pricep, culmea) de unde e și ce e cu ea, să nu i-o confiște, nici să nu-l amendeze cu mai mult decât îl costa un ESP adevărat de la bun început (posesia de contrafaceri se pedepsește și ea, în unele țări e asimilată cu tăinuirea de bunuri furate). Îi urez să-l și țină, cu toate că la niște placaje care se țin în vopsea și un pic de lac va avea o problemă.
Și până la urmă ce mare lucru? Dă-i dreacu’ de japoneji, de americani și pe toți figuranții ăștia care ne cer și pe mă-sa și pe tac-su pe niște lemne. Nu moare Fender, Gibson, Ibanez sau PRS. Și dau și eu frumos că scrie brandu’ pe mine.
Da, frate, nu mor ăia. Ce i-a furat, proprietatea intelectuală? Lasă mă, nu i-a luat televizoru’ din casă, își scot ei banii de la vesticii ăia bogați, ăia au de unde, n-au salarii ca noi.
Las’ c-o pun lângă Rolexu’ replică (mai bun ca ăla adevărat, la 79,99 de cocoflici, frate), trag pe mine niște Versace, D&G ceva, la fel de replică, toată lumea e mulțumită și eu sunt jmeker.
La ce nu s-o fi gândit “prietenul” posesor de ESP fake?
Nu intru în discuții economice despre profituri nerealizate, investiții anulate, joburi care n-au mai apărut vreodată.
Nici n-o să pomenesc că e extrem de probabil că a cotizat la finanțarea vreunei operațiuni teroriste sau măcar de crimă organizată.
Nici măcar că încă o dată a plătit (chiar și puțin) doar pentru un nume trântit cu vopseaua pe rumeguș și nu pentru un produs comercial trecut printr-un proces de quality assurance (ne leși? știm noi că ăștia toți fac special produse mai proaste pentru Europa de Est).
Nu, toate astea sunt departe și abstracte. Cămașa e mai aproape de piele decât haina, și tricoul de sub cămașă încă și mai și.
Îi las respectivului o singură idee la care să se gândească. Ăia, nedefiniții fakeri, care produc de zor chitare, țoale. ochelari de soare și poșete de damă, oare doar asta contrafac? Doar copii de software, cd-uri și dvd-uri?
Îi urez doar să nu aibă vreodată plăcuțe de frână fake la mașină, nici să nu zboare cu vreun avion care are piese de proveniență incertă pe el, cu atât mai puțin să ia vreodată medicamente fake.
Lasă frate, nu moare colosul farmaceutic dacă vindem și noi niște cretă pisată cu aracet pe post de citostatice. Merge și niște ulei de motor în fiolele astea, în loc de steroizi.
Concursuri și premii, de la nașu mare
Postat: 16/02/2011 Înscris în: Știri, Music Business | Tags: Berklee, chitara, concurs, Grammy, Guitar Idol, Larry Carlton, lectie, Steve Vai, Tak Matsumoto Scrie un comentariuGrammys sunt Oscarurile industriei muzicale (just in case, dacă citește cineva care n-a auzit până acum). Au fost înființate în 1958, pe 13 februarie s-a înmânat seria #53, pentru producțiile 2010 (hm, am socotit pe degete, n-au ieșit la număr, dar să-i cred pe cuvânt). Și au și ele o statuetă, evident.
Ca și în cazul Oscarurilor produc discuții,controverse, drame, dramolete, telenovele și altele, și altele.
Nu intru în amănunte, cine dorește să vadă câștigătorii și nominalizații, o poate face aici. Pentru unii m-am bucurat (Muse, “The Resistance”, la Best Rock Album, sau Buddy Guy, “Living Proof”, la Best Contemporary Blues Album), de alții m-am mirat (Paul MacCartney cu “Helter Skelter” la Best Solo Rock Vocal Performance, când printre nominalizații la aceeași categorie era și Robert Plant, cu “Silver Rider”), în fine.
Câștigător la Best Pop Instrumental Album a fost, neașteptat, “Take Your Pick”, al lui Larry Carlton și Tak Matsumoto.
Neașteptat, pentru că nu m-aș fi gândit vreodată să cataloghez ca “pop” un chitarist monstruos de fusion, precum Larry (pe Matsumoto nu-l ascultasem, parcă îmi aduc aminte să-l fi văzut într-o carte despre Gibson; în poza unei reclame pentru Les Paul).
Născut în 1948, Larry face parte din categoria chitariștilor larger than life, vorba ceea, de care masele largi nu au habar. Nu pentru că nu ar fi apărut și pe producții mainstream, pentru că a făcut de toate – jazz, smooth jazz, jazz fusion, pop, rock… A cântat până și cu vocea. Compozitor, inclusiv de muzică de film și televiziune, muzician de studio sau de concert, a produs sute de înregistrări anual, apariții live solo și în diverse companii, de felurite nuanțe muzicale (printre cele mai noi, alături de Steve Lukather sau Robben Ford).
În întreaga sa activitate, a primit 4 premii Grammy, și a fost nominalizat de 19 ori. Dacă publicul larg nu îl știe după nume, e clar cât de respectat este de industrie.
Pentru că am albumul și l-am tot ascultat cu plăcere, mi s-a părut bizară eticheta de “pop”. Când am văzut că la aceeași categorie fusese nominalizat și albumul lui Robby Krieger (da, chitaristul de la Doors) m-am mai liniștit. A propos, Best Pop Instrumental Performance a fost acordat(ă) lui Jeff Beck, pentru “Nessun Dorma”. Deh…
* * *
Din categoria “concursuri avem, doar să vreți să participați”, astăzi Guitar Idol, ediția a 3-a.
Organizat de Lick Library, sponsorizat de Marshall, PRS și Rotosound, concursul este deschis tuturor chitariștilor, din întreaga lume. Înscrierile se primesc până pe 30 aprilie, iar finala, live, se va desfășura la toamnă, în UK. Regulile sunt aici.
* * *
Last, but not least, pe 3 martie Berkleemusic și Steve Vai vor să stabilească un record pentru cea mai mare clasă de chitară online – http://www.berkleemusic.com/vai-live. Doritorii pot să trimită în avans și întrebări, Vai va răspunde la două dintre ele (pick me, pick me, pick me). Ah, da, lecția propriu-zisă este gratuită.
După weekend, hai noroc Vali!
Postat: 14/02/2011 Înscris în: Știri | Tags: blues, DOLE, Dust Bowl, Feel Like Makin Love, Florin Ochescu, Joe Bonamassa, Nicu Patoi, Paul Rodgers, Queen, rock, Silvia Dumitrescu, Valentine Scrie un comentariuȘi a mai trecut un weekend. Fiecare cu programul propriu, eu am semnat condica la Gyuri’s Pub, așa cum am promis, De fapt, nu atât la pub (arhiplin, a ieșit și soarele, și lumea din casă), cât la cântare – D.O.L.E. & Friends. D.O.L.E. sunt Deacă, Ochilă și Lapi, friends au fost Silvia Dumitrescu și Nicu Patoi. Nu spun decât că a fost și blues, a fost și rock, și în general a fost foarte mișto, exact cum mă așteptam; curioșii să-și facă o părere proprie data viitoare.
 |
 |
 |
 |
 |
 |
Ce cântări mi-am pus în calendar săptămâna asta?
Miercuri, 16, este Aquarius în Tribute. Din nou se sărbătoresc Vărsătorii – Berti Barbera, Florin Ochescu, Nicu Patoi, Eugen Caminschi, Mugurel Diaconescu.
Joi, 17, în Big Mamou avem Up To Eleven și Astero. Post-grunge, alt.indie și alte arome de același gen, be there. A da, și un alt lot de Vărsători sărbătoribili (trei în Up To Eleven, n-am verificat Astero).
* * *
Joe Bonamassa va avea album nou pe 22 martie, “Dust Bowl”. Gurile rele spun că este în studio din ianuarie pentru al doilea album al Black Country Communion. Click pe poză și se poate lua piesa titlu a “Dust Bowl”, de la Joe, nașu mare. Mă rog, presupune să vă înscrieți pe lista pentru newsletter, dar omul e pașnic, nu spameaza, am verificat pe pielea mea.
* * *
Și uite că a venit iar Valentine’s Day.
Da, știu că e de import, știu că n-avem noi treabă cu Sfântul Valentin (în calendarul ortodox există un Sfânt Sfințit Mucenic Valentin, episcopul Umbriei, pe 30 iulie; habar n-am ce a făcut, e acolo pe listă, după Sila, Silvan, Crescent, Andronic și Iulita).
Eu zic să fie primită și ziua de Valentine. Mai bine o sărbătoare în plus, decât una în minus. Pretext pentru pupături, cine romantice și lugu lugu. Să trăiască!
Hai happy Valentine’s Day și să fim iubiți cu toții! Preferabil de cine dorim, dacă se poate și ne face bine la sănătate. Aloha!
Digitale și moka, reviste pentru cântăcioși
Postat: 11/02/2011 Înscris în: Știri | Tags: chitara, cronici, lectii, online, revista, tab Scrie un comentariu“Guitarist”, “Total Guitar”, “Guitar Techniques”, “Guitar World”, “Guitar Player”… Tuturor celor interesați de instrumente le plac. În cazul nostru, chitariști (scuze, asta mă interesa, după astea m-am uitat).
Mai un interviu, mai un review, mai o lecție… Tehnică, tehnici, istorie, actualitate și guitar porn. Cum să nu-mi placă?
Le-am văzut chiar și pe la chioșcurile noastre. M-am închinat creștinește la prețul afișat și am trecut mai departe.
Sigur, există varianta abonamentului. În pofida cârcotelilor și problemelor reale, poșta română nu mai e ce-a fost acu’ douăj’ de ani. Prin comparație, eu sunt mulțumit. Dar abonamentul costă.
Și totuși există alternative. Reviste doar în format digital. Gratis și bun, ce poți să ceri mai mult? Cu o singură condiție, o conexiune de internet, dar asta nu cred că mai e o problemă.
Lista de mai jos n-am pretenția că ar fi exhaustivă, la astea mă uit eu. Recunosc că nici la ele toate.
Favorita mea, Premier Guitar.
A fost primul exemplu de genul ei viabilă comercial. Da, este o revistă lunară clasică, cu editoriale, articole jurnalistice, review-uri, lecții, taburi etc etc. Acoperă toată gama uzuală de muzici, de la blues și country, la metal și jazz. Are și o versiune tiparită, dacă cineva chiar își dorește și așa ceva. Dar digitalul e baza. Se poate citi online, se poate downloada (PDF sau Google Gears, yuck!). Site-ul revistei nu o concurează, doar o completează, cu anunțuri, arhive, podcasturi și multe altele. Doritorii pot opta pentru newsletterul săptămânal, plus alte materiale. Mi se pare absolut impecabilă, peste ce-au ajuns suratele ei americane, “Guitar World” și “Guitar Player”. O singură chestie enervantă, concursurile lunare sunt doar pentru americani. Păi e frumos? Și noi suntem oameni, parol.
Numero dos ar fi fost Guitar Edge. Din păcate și-a încetat apariția exact acum. Anunțul a apărut pe pagina lor de Facebook aseară, de-abia ce-am reușit să evit dezinformarea. Păcat, era comparabilă cu Premier Guitar și mai avea și niște lecții absolut demențiale, care mă depășeau complet, de la unii precum Greg Koch sau John 5.
Nu-i nimic, una dispare, alta apare. Proaspătă și aburindă, numero tres, iGuitar/Guitar Interactive.
Recunosc că am apucat doar s-o răsfoiesc în fugă, dar pare mișto. E scoasă de Lick Library, un site care merită să fie verificat de orice chitarist, de orice nivel și orice gen. O singură observație. E în Flash și nu are opțiune de download (ca și răposata Guitar Edge). Deci trebuie să fii online ca să o accesezi. Nici opțiune de print n-are, hmm.
O mențiune specială pentru o revistă dedicată lecțiilor, Troy Stetina’s Digital Guitar Lesson Magazine (pfoai, lung mai e).
Pe lângă Stetina, un binecunoscut și extrem de respectat profesor, mai ales când vine vorba despre metal și shredding (“Speed Mechanics for Lead Guitar” este un manual clasic al genului), particpă diverși prieteni ai lui, Mark Tremonti, Michael Angelo Batio…
Revistele “clasice” nu s-au grăbit să reacționeze. Singurele inițiative interesante vin de la Guitar Player, care oferă resurse gratuite pe site și, mai nou, își reeditează arhiva (Guitar Player Vault) în format digital și o oferă online (iar Flash, iar nu se poate downloada, dar are măcar opțiune de printare). Altfel, da, Guitar World are niste resurse online, dar variantele digitale ale revistei sunt disponibile doar abonaților.
După cum se vede, deocamdată e un fenomen american. Englezii de la Future Publishing (Guitarist, Total Guitar, Guitar Techniques….) nu se agită cu digitalizarea revistelor lor deocamdată. În schimb, se ocupă de portalul propriu, musicradar.com, ce îi are în grijă pe toți instrumentiștii, nu numai pe chitariști.
Nu sunt multe încă, dar sunt bune și merită verificate, cu siguranță fiecare va găsi ceva.
Lectură placută!
Luni, după furtună
Postat: 08/02/2011 Înscris în: Știri | Tags: BB King, blues, Gary Moore, rock, Stormy Monday Blues Scrie un comentariuAnunț din partea proprietarului: În curând, “Midnight Burst” își va strânge sacul și rucsacul și va primi poșta la un nou domiciliu (de fapt, chiar la două, se întinde ca meduza proaspătă pe plajă). Fie că tastați http://adriancoleasa.ro, fie http://midnightburst.ro, tot acolo veți ajunge. Casa cea nouă încă se zugrăvește, dar mult nu mai durează.
Cântarea de la care nu vreau să lipsesc – sâmbătă, 12, D.O.L.E. & Guests, în Gyuri’s Pub. Săptămâna viitoare s-ar putea să fie chiar două, mă mai gândesc.
Gata cu anunțurile. S-a terminat și ziua de luni, când până și iarba are rețineri să crească.
They call it stormy Monday, but Tuesday’s just as bad
Wednesday’s worse, and Thursday’s also sadEagle flies on Friday, and Saturday I go out to play
Sunday I go to church, then I kneel down and prayLord have mercy, Lord have mercy on me
Lord have mercy, my heart’s in misery
Duminică a vuit online-ul că a murit Gary Moore. Luni, a aflat și “presa serioasă”. Bine că măcar îl știu pentru “Parisienne Walkways” și “Still Got The Blues”. Și mai bine că au lipsit de la (singurul) concert, să nu aibă doamna vreun puseu isteric la “Over The Hills” sau “Out In The Fields”, nici să-l apuce sughițul pe ăla micu’ la “Walking By Myself”, bașca să regurgiteze la “Old Wild One”.
Inițial, am fost revoltat că au venit atât de puțini la concert. Acum mă bucur. Cel puțin n-am văzut țoale plimbate de dragul de a da bine vreo max două piese (că mai mult ne cauzează la metabolism și “gata, fată, am fost, ne-au văzut”), ca la Clapton & Winwood. Cine-i Gary Moore ăsta? A avut niște hituri în preistorie, prin ‘79, ‘85, ‘90? Blues, ce-i aia? Se ia, fată? Doare? Rock??? Câh, e cu pletoși d-ăia.
Vineri seara, la cântarea Aquarius, o tânără de circa aproximativ cred ca în jur de 25 de primăveri a avut o revelație muzicală – ‘”Băăăăăăă, ce mișto sunt aștia!!! Eu de ce n-am auzit de ei? Și de ce n-am auzit nicăieri ce cântă aici?”.
Uite cam tot d-aia pentru care Gary Moore a devenit fashionable preț de-o știre ilustrată cu clipuri de pe YouTube. Încă o dată, artistul va fi mai valoros mort decât viu. Cum a zis și Michael Jeffery în timp ce comanda moartea lui Hendrix (așa raportează unii, n-am fost, nu mă bag). Cool, business-ul prosperă și dăm bine cu o lacrimă în colțul ochiului (“săracu’, așa tânăr”).
Un prieten mi-a spus odată că în Texas poți să scapi (aproape) orice ai spune, dacă începi cu “with all due respect”. La limită, mai că merge și “with all due respect, fuck you!”. Sir sau Ma’am, după caz.
With all due respect, ignore! Eu mă duc să mai caut niște bluz d-ăsta, văz că e underground.
Midnight Burst 