BluesFest Dublin 2018 – ziua a doua

Și a venit ziua a doua, cea mai roots și country dintre zilele festivalului. Pe scenă s-au succedat The White Buffalo, Alison Krauss și Counting Crows și zău dacă știu cine a deschis pentru cine.

Afară bătea vântul de toamnă atlantică și înăuntru se spuneau povești despre un spațiu cultural pe care cei mai mulți dintre noi nu îl cunoaștem decât din filme, cărți și iată, din cântece.

Photo by Anca Coleașă

Recunosc, deși poate părea ciudat, prezența The White Buffalo pe afiș a fost imboldul principal de a ajunge la acest festival. Cum, cine? Californication și mai ales Sons of Anarchy au fost seriale de mare succes amândouă și imposibil să nu fi remarcat vocea lui Jake Smith pe unele din cântecele de pe coloana sonoră a lor. Come Join The Murder, concluzia și epitaful unui moment cinematic aproape arhetipal al figurii bikerului outlaw, deși nu este compoziția sa, îi este deja asociată mai strâns decât piesele proprii.

The White Buffalo este de fapt o singură persoană, Jake Smith, indiferent cu cine alege să cânte la un moment dat. Și poate să cânte în orice aranjament își dorește, calitatea compoziției este atât de ridicată încât momentul nu va putea suna altfel decât de la foarte bine încolo. Cu o chitară acustică în brațe, o voce enormă și o prezență monumentală, Jake Smith a fost însoțit în Irlanda de toboșarul Matt Lynott și de basistul Christopher Hoffee, toți trei complici vechi de înfăptuiri muzicale.

Înregistrările de studio reușesc să captureze doar sofisticarea scriiturii (ce face adesea atingere cu rafinamentul și teatralitatea spiritului unui Leonard Cohen) și feelingul interpretării, dar lasă ascultătorul neavizat complet nepregătit pentru revărsarea de energie brută live. Am văzut trupe heavy metal bine cotate care nu reușesc să atingă un fragment intensitatea electrică dezvoltată de acest singur om cu o chitară și un microfon și am înțeles foarte bine de ce unii au preferat să-l catalogheze ca și cow punk și roots rock.

The White Buffalo a avut doar 40 de minute și un set minimal (dar de care a profitat la maximum). Mi-e greu să scriu fără superlative, dar cel puțin pentru mine, Johnny, Willie, Waylon și Kris au deja un moștenitor demn ce riscă să-i și întreacă. Outlaw country? Outlaw everything.

Photo by Anca Coleașă

Alison Krauss vine din cu totul altă direcție, chiar dacă teritoriul rămâne același.

Cea mai titrată cântăreață din istoria premiilor Grammy (23 de premii din 42 de nominalizări, la egalitate cu Quincy Jones, amândoi întrecuți doar de dirijorul Georg Solti), Alison este o păstrătoare a flăcării tradiției, o preoteasă devotată conservării moștenirii bluegrass, folk și country.

James Mitchell (chitară), Ron Block (chitară, banjo), Barry Bales (bas), Matt Rollings (pian), Jay Bellerose (tobe) sunt complet în serviciul pieselor, cu o grație discretă și muzicalitate desăvârșită. Peste ei, vocea și vioara lui Alison se suprapun precum porverbiala cireașă peste un tort foarte dulce.

Prestația ei live are o calitate aproape religioasă și sunt momente când poți auzi cum cade un ac în mijlocul mulțimii transfigurate ce umpluse 3Arena. Personalitatea lui Krauss strălucește calm, liniștitor, 90 de minute și mai bine de 20 de cântece, care pulsează de bucurie și muzicalitate desăvârșită. Prezența pe scenă a lui Sidney și a Suzannei Cox (membri Cox Family) adaugă și mai multe nuanțe unor piese binecunoscute publicului. Chiar și decorul are o calitate teatrală și denotă o grijă deosebită și pentru ambalaj, nu doar pentru conținut.

Un moment special al weekendului și văd oameni care părăsesc clădirea după încheierea setului. Au venit pentru Alison Krauss și doar pentru ea.

Photo by Anca Coleașă

Counting Crows erau așteptați cu nerăbdare. Sunt foarte populari în Irlanda și majoritatea publicului îi aștepta, judecând după numărul de tricouri Counting Crows din sală. Serbează 25 de ani ca trupă și nu mai fusesră de câțiva ani prin Dublin.

Au intrat pe scenă foarte casual și cam ăsta a fost tonul întregului set. Relaxat, cu un Adam Duritz pus pe povești nostalgice, un mood mai degrabă melancolic, cu amintiri despre un trecut ce nu mai poate schimbat, doar retrăit inutil.

Enervant pentru unii, care l-au catalogat drept promotorul unei imagini de actor angoasat și neînțeles, dar receptat cald de publicul bucuros de revedere. De altfel, prestația a fost impecabilă, trupa a livrat la nivelul profesional așteptat și dincolo de el, un set mai degrabă focalizat pe primele două albume, August and Everything After (1993) și Recovering the Satellites (1996), cam jumătate din piesele serii.

Sigur că au cântat Mr Jones, dar au evitat succesele comerciale majore precum Big Yellow Taxi (coverul după Joni Mitchell din 2002) și Accidentally In Love (nu-l iubim cu toții pe Shrek?). Probabil nu se încadrau foarte bine cu imaginea de trupă serioasă și profundă pe care au încercat să o proiecteze.

Sigur că a fost un concert bun și, când își luau rămas bun în aceeași manieră discretă în care intraseră pe scenă, mă gândeam cum poate o trupă interesantă să treacă pe sub radarul personal blocat în câteva clipuri puse în heavy rotation.

Și a mai rămas o zi de festival.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
The White Buffalo – https://goo.gl/z5aSQ1 și https://goo.gl/TcK9cA
Alison Krauss – https://goo.gl/yNz4Hz și https://goo.gl/VxwQXz
Counting Crows – https://goo.gl/pPgTTn și https://goo.gl/Z5wLvZ