Flogging Molly: Iarbă verde, import Irlanda

Normal că e verde. Vorba unui domn extrem de respectabil, “cât eram acolo a plouat de două ori; din septembrie până-n iunie, și din iulie până-n august”.

Așa că, statistic, probabil că ploua în ziua în care Dave King a părăsit Dublinul cu chitara la spinare și a luat-o încotro a văzut cu ochii, adică în America. Adică nu s-a oprit până în California (o fi adormit pe drum, săracu’). Și cânta rock (heavy metal, vă rog frumos, ba cu Fastway a lui “Fast” Eddie Clark, ba cu Mandy Meyer, un domn fost la Krokus). În Los Angeles a dat peste niște alți domni, americani de origine irlandeză, plus o doamnă, și uite cam așa a început Flogging Molly. Prin ’93.

Parafrazând Radio Erevan, n-a fost heavy metal, da’ a fost punk, și n-a ieșit americană, da’ era celtică.

Comparația cu Pogues este imediată. Doar că e vorba despre generații și experiențe diferite. Flogging Molly sunt direcți, energici, focusați; cu elemente tradiționale, dar clar ai noului mileniu. Și domnu’ Dave scrie versuri foarte mișto, parol.

Bârfă și trivia: Bridget Regan, doamna cu vioara, este celălalt membru fondator și chiar nevasta lui Dave. Bașca. celălalt cetățean irlandez 100% din trupă, de producție garantată din țara verde fără șerpi (așa e, așa e, n-au d-aștia prin insulă).

Mi-am amintit de ei citind (în newsletterul Metalhead) că au fost confirmați pentru prima zi de B’Estfest, 1 iulie, cu Skunk Anansie și House Of Pain (alți irlandezo-americani). Ceea ce mă enervează îngrozitor, pentru că n-aveam nici un chef să ma duc prin Pipera-Tunari în ziua respectivă. Oricât de verde ar fi iarba.