Dropkick Murphys au un nou single, Mick Jones Nicked My Pudding

Nu a trecut decât o săptămână de la concertul de St Patrick al Dropkick Murphys (concert care are deja peste un milion și jumătate de vizualizări doar pe YouTube și a făcut vâlvă la NBC, CBS, CNN) și trupa revine cu un single nou.

Lansat pentru fani și disponibil pe bandcamp, noul single îl aduce în prim-plan pe Larry Kirwan, un prieten al trupei și liderul Black 47, numiți așa după cel mai rău an al foametei ce a devastat Irlanda în secolul XIX.

Fața A a single-ului este Mick Jones Nicked My Pudding, o compoziție a lui Kirwan și Dropkick Murphys, una dintre premierele concertului de St Patrick, în timp ce fața B este James Connolly, un cover al piesei din 1991 a Black 47.

Adrian Coleașă


Shane Ó Fearghail înainte de un nou album

Shane Ó Fearghail nu este străin de scena românească. Bun prieten cu regretatul Ioan Gyuri Pascu, irlandezul originar din Dublin și stabilit în Viena ne-a vizitat ultima oară acum doi ani, în live showcase-ul Mastering The Music Business.

Energic, captivant și extrem de modest, experiența pe care o oferă este chintesența cantautorului celtic. Irlandezii spun povești într-o manieră cu care nu suntem obișnuiți, iar un om cu o chitară te poate face să râzi și să plângi (uneori simultan) chiar și atunci când nu înțelegi cuvintele cântecului (pentru că Shane cântă și în gaelică). Emoția se transmite foarte direct și capătă accente ritualice ale unui druid laic.

Shane Ó Fearghail @Cafe 7Stern 2019, by Adrian Coleașă

Photo by Adrian Coleașă

Anul trecut am avut plăcerea să-l reîntâlnesc, într-un mediu foarte intim, la Cafe 7Stern din Viena, preambulul ideal pentru concertul copleșitor al Loreenei McKennitt de a doua zi. Galeriile foto ale serii sunt disponibile la https://tinyurl.com/y5xcueh3 și la https://tinyurl.com/yfz2mdzl.

Anul acesta va apărea cel de-al patrulea album al său, alături de The Host, complicii săi muzicali când nu cântă solo. De pe viitorul album avem deocamdată o avanpremieră, o piesă nouă, You To Hold, înregistrată live la Audio Heart Studios din Viena.

Adrian Coleașă


Dropkick Murphys, 2013 AD

Mai răi și mai proletari decât Flogging Molly, Dropkick Murphys țin sus steagul celtic punk. Ce au început Pogues în anii ‘80 a căpătat multe nuanțe. Elementul comun rămâne moștenirea celtică, indiferent de unde provin membrii trupelor. Că deh, irlandezii au cam împânzit lumea. Nu de plăcere, dar asta e altă poveste.

În ‘98, Dropkick Murphys își începeau cariera cu “Do Or Die”, la Hellcat, label-ul lui Tim Armstrong de la Rancid.

"Barroom Hero", 1998

Anii au trecut, componența s-a mai schimbat, au trecut și ei de la Hellcat la Warner Bros, foarte frumos. Au avut din ce în ce mai mult succes, dar nimeni nu-i acuză de compromisuri, sunt o trupă iubită și respectată, membri activi ai comunității (au și o fundație caritabilă), de altfel într-o bună tradiție celtică.

Fast forward până anul acesta când a ieșit al optulea album, “Signed and Sealed in Blood”. Repertoriul s-a mai maturizat într-un sens pozitiv, calitatea muzicienilor și a scriiturii a crescut. Fondul a rămas același. Amestecul de influențe celtice, energie și umor îi fac delicioși nu numai pentru fanii genului. Cântă despre lucrurile obișnuite – despre cei dragi, sărbatorile cu familia, bătaia de vineri seara din bar, d-astea, de-ale tuturor.

Dropkick Murphys - Signed and Sealed in Blood “Rose Tatoo” a fost primul single al albumului. După atentatele cu bombe din Boston-ul natal, au înregistrat o versiune a piesei împreună cu Bruce Spingsteen, iar banii au fost donați victimelor.

"Rose Tattoo", 2013

În rest, vorba lor, “the boys are back and they’re looking for trouble”. Slainte!


Northern Kings & Flogging Molly

Lumea muzicii clasice i-a avut pe cei trei tenori; lumea metalului (să zicem simfonic) îi are pe cei patru Northern Kings.

Nordici, dar și finlandezi toți, pentru că e vorba despre Jarkko Ahola (Teräsbetoni, ex-Dreamtale), Marco Hietala (Nightwish, Tarot), Tony Kakko (Sonata Arctica) și Juha-Pekka Leppäluoto (JP) (Charon, Harmaja). Pfff, ce nume complicate au.

S-au strâns în 2007 și primul single a fost un cover, “We Don’t Need Another Hero”.

Amândouă albumele de până acum (“Reborn” – 2007 și “Rethroned” – 2008) nu conțin decât cover-uri. Lucru care e pe cale să se schimbe. Au un nou single, “Lapponia”, iar noul album (în lucru) se pare că nu va conține decât material original.

Last but not least, mulțumiri lui Andrei G, care mi i-a arătat cu degetul. Domnu’, să mai ieși la bere cu Marco, cine știe despre ce proiect mai aflăm.

* * *

Pare să fie săptămâna irlandeză pe “Midnight Burst”, deoarece revin Flogging Molly. Au un single nou “Don’t Shut ‘em Down”, de pe albumul care vine-vine-vine, “Speed Of Darkness”. Cine se abonează la newsletter-ul lor primește și piesa asta, free și moka. Eu așa am făcut.


Flogging Molly: Iarbă verde, import Irlanda

Normal că e verde. Vorba unui domn extrem de respectabil, “cât eram acolo a plouat de două ori; din septembrie până-n iunie, și din iulie până-n august”.

Așa că, statistic, probabil că ploua în ziua în care Dave King a părăsit Dublinul cu chitara la spinare și a luat-o încotro a văzut cu ochii, adică în America. Adică nu s-a oprit până în California (o fi adormit pe drum, săracu’). Și cânta rock (heavy metal, vă rog frumos, ba cu Fastway a lui “Fast” Eddie Clark, ba cu Mandy Meyer, un domn fost la Krokus). În Los Angeles a dat peste niște alți domni, americani de origine irlandeză, plus o doamnă, și uite cam așa a început Flogging Molly. Prin ’93.

Parafrazând Radio Erevan, n-a fost heavy metal, da’ a fost punk, și n-a ieșit americană, da’ era celtică.

Comparația cu Pogues este imediată. Doar că e vorba despre generații și experiențe diferite. Flogging Molly sunt direcți, energici, focusați; cu elemente tradiționale, dar clar ai noului mileniu. Și domnu’ Dave scrie versuri foarte mișto, parol.

Bârfă și trivia: Bridget Regan, doamna cu vioara, este celălalt membru fondator și chiar nevasta lui Dave. Bașca. celălalt cetățean irlandez 100% din trupă, de producție garantată din țara verde fără șerpi (așa e, așa e, n-au d-aștia prin insulă).

Mi-am amintit de ei citind (în newsletterul Metalhead) că au fost confirmați pentru prima zi de B’Estfest, 1 iulie, cu Skunk Anansie și House Of Pain (alți irlandezo-americani). Ceea ce mă enervează îngrozitor, pentru că n-aveam nici un chef să ma duc prin Pipera-Tunari în ziua respectivă. Oricât de verde ar fi iarba.