Joe Bonamassa îl salută pe Eric Clapton pe noul live

Pe 18 mai, așa cum am anunțat deja, va apărea un nou live Joe Bonamassa, British Blues Explosion Live, la Mascot Label Group.

Motherless Children este o piesă tradițională, înregistrată de Blind Willie Johnson în 1927 și popularizată mai tărziu de artiști precum Bob Dylan, Eric Clapton, Lucinda Williams sau Steve Miller.

Varianta prezentată de Bonamassa este un salut pentru Clapton și interpretarea sa de pe 461 Ocean Boulevard (1974).

Adrian Coleașă


Watchers, blues rock alternativ francez

Sunt momente în care apare ceva de undeva de nicăieri și te prinde. Nevăzut, necunoscut, nou-nouț și catchy. Cam așa mi s-a întâmplat astăzi cu Watchers, un duo francez (live, cvartet).

Acum un an scoteau materialul de debut, Two2, disponibil pe Bandcamp, cu (ce surpriză), două piese.

Au urmat câteva luni de muncă asiduă, după care au intrat în studiourile Wisseloord din Hilversum (pe unde au mai trecut Elton John, Iron Maiden, Def Leppard, U2, Police, Tina Turner și mulți, foarte mulți alții), pentru primul lor EP, care va apărea la toamnă.

Săptămâna trecută, pe 26 aprilie, au făcut publică o prima piesă de pe viitorul material, How Long Is Your Night.

Recomandările spun că vor fi apreciați de fanii The Kills și Black Keys, iar părerea mea subiectivă este că vom mai auzi destule despre ei, dacă au și puțină baftă.

Adrian Coleașă


O surpriză delicioasă de la Beth Hart

Pe 13 aprilie a apărut Live From New York – Front & Center, primul live Beth Hart după 13 ani de la precedentul, Live At Paradiso, album pe care îl anunțam aici.

De astăzi avem un nou extras video, cu una piesele preferate din concerte, Delicious Surprise, apărut inițial pe Screaming For My Supper (1999).

Adrian Coleașă


Steve Hill, one man blues rock band din Canada

Steve Hill este canadian, cântă cât pentru o trupă întreagă, a luat deja un braț de premii (un Juno, Grammy-ul canadian în 2015, trei Maple Blues Award în 2016…), iar presa l-a numit “cel mai rău chitarist din Canada” (Montreal Gazette) și “star-ul de top al scenei de blues canadiene în acest moment” (CBC).

Steve Hill, by Szymon Goralczyk

Photo by Szymon Goralczyk

Poate părea apărut peste noapte, mai ales pentru publicul european, dar i-a luat 20 de ani să ajungă unde este acum. Întruchiparea conceptului one man band, live este spectaculos, cântând la chitară și cu vocea, cu picioarele bate în tobe, iar un băț atașat de chitară îi aduce la îndemână toate percuțiile din preajmă. O forță a naturii, un sunet brut și infecțios, Steve Hill este genul de artist pe care cineva ca Lemmy l-ar fi aprobat și îmbrățișat.

Pe 11 mai, la Manhaton Records (labelul lui Robin Trower și King King) va apărea cel mai nou album al său, One Man Blues Rock Band, chiar în mijlocul turneului britanic alături de Danny Bryant și King King.

Albumul a fost înregistrat pe 30 noiembrie 2017 în La Chapelle, Québec, a fost produs și mixat chiar de Steve și cuprinde atât piese foarte rock (Damned, Dangerous, Rhythm All Over, The Ballad of Jonny Wabo, Still Got It Bad), ca și delicat acustice (Emily), precum și trei coveruri (printre care Voodoo Child).

Ancorat într-o manieră old school, Steve Hill aduce o abordare foarte modernă, un aer de prospețime salutar. Iar ceea ce se aude este exact ceea ce a fost acolo, fără overdub-uri, loop-uri sau părți pre-înregistrate, totul se întâmplă în timp real.

Adrian Coleașă


Beth Hart, un nou extras de pe viitorul live

Live From New York – Front And Center este viitorul album live Beth Hart, pe care îl anuțam aici și care va apărea pe 13 aprilie la Provogue/Mascot Label Group.

Al doilea single, apărut joi, 15 martie, No Place Like Home este una dintre piesele ei preferate de pe Fire On The Floor, cel de-al optulea material de studio solo, produs de Oliver Leiber și compus aproape integral de Beth Hart, 16 piese înregistrate în doar trei zile.

No Place Like Home povestește despre întoarcerea acasă, la propriu. Nimic complicat, așa cum mărturisește, dacă la începutul carierei tot ce își dorea era să fie în turneu și să facă muzică, acum, după mai bine de douăzeci de ani, își dorește mereu să fie acasă.

Adrian Coleașă