Robert Plant a lansat Digging Deep: Subterranea

Digging Deep: Subterranea este cel mai nou titlu din discografia lui Robert Plant, o compilație extrem de personală ce acoperă patru decenii de carieră solo, de la Pictures At Eleven (1982) până în zilele noastre.

Evitând cu grijă hituri evidente precum Sea Of Love sau orice de pe albumul Raising Sand (cu Alison Krauss) noul album este mai degrabă o indicație a preferințelor sale. În ipostaze foarte personale (I Believe este despre fiul său) sau politice (Great Spirit), Digging Deep este o retrospectivă proprie a carierei sale prolifice.

Acompaniat de o pleiadă stelară de muzicieni precum Jimmy Page, Buddy Miller, Patty Griffin, Phil Collins, Nigel Kennedy, Richard Thompson și complicii evidenți Strange Sensation/The Sensational Space Shifters, Plant aduce la festinul muzical și trei piese inedite – Nothing Takes The Place Of You (compoziție a lui Toussaint McCall, înregistrată pentru coloana sonoră a filmului Winter In The Blood, din 2013), Charlie Patton Highway (Turn It Up – Part 1) (de pe viitorul album Band Of Joy 2) și  Too Much Alike, spectaculosul duet cu Patty Griffin.

Digging Deep: Subterranea este disponibil la https://lnk.to/RPDiggingDeep

Adrian Coleașă


Robert Plant anunță un nou album

Pe 2 octombrie va apărea Digging Deep: Subterranea, o antologie a 30 de piese ce acoperă cele patru decenii de carieră solo a lui Robert Plant, de la Pictures At Eleven (1982) până în zilele noastre. Pe lângă colecția de piese deja publicate, albumul va conține și trei cântece inedite.

Primul single a fost Charlie Patton Highway (Turn It Up, Pt.1).

Cel de al doilea extras este Too Much Alike, o compoziție clasică rockabilly a regretatului Charlie Feathers și o colaborare cu Patty Griffin, cântăreață folk multi-premiată cu Grammy.

Pre-order Digging Deep: Subterranea: https://lnk.to/RPDiggingDeep

Adrian Coleașă


BluesFest Dublin 2018 – ziua a treia

A venit și ziua a treia, poate cea mai grea ca pondere a legendelor de pe afiș, atât Van Morrison cât și Robert Plant fiind prezențe iconice, fiecare dintre ei putând să umple arene. Că au deja rezervate propriile capitole în istoria muzicii contemporane nici nu mai este subiect de discuție.

Colin MacLeod @BluesFest Dublin 2018, by Adrian Coleașă

Photo by Adrian Coleașă

Sarcina onorantă dar și deosebit de ingrată de a deschide ziua i-a revenit lui Colin Macleod. Nu chiar un debutant, prin 2010 scotea Fireplace, ca The Boy Who Trapped The Sun. Dar… poți încerca să scoți soțianul din Scoția, dar Scoția din el niciodată, așa că în 2011 părăsea Londra pentru a se întoarce acasă, în Stornoway, pe insula Lewis.

A încercat mereu să împace o carieră muzicală cu o viață simplă pe insula natală și acum pare să fi reușit. Bloodlines este primul album sub nume propriu și a apărut anul acesta, avându-l ca producător pe Ethan Jones, care a lucrat deja cu nume ca Ryan Adams sau Kings Of Leon.

Nu se vrea un Ryan Adams scoțian, deși cumva teritoriul sonor în care activează este comun. Dar locurile își pun amprente sonore pe oameni și Carolina de Nord nu are prea multe în comun cu Hebridele. Mai degrabă propășește, într-o manieră personală și foarte modernă, o specie de singer-songwriter mai apropiată de insulari precum David Gray decât de confrații de peste Atlantic și profund ancorată în realitățile insulei sale scoțiene.

Dream și Kicks In sunt single-urile de pe album, dar toată povestea este o poezie cu multă apă, ceruri albastre, întinderi verzi și neapărat oi cu fețe negre, iar tartanul clanului MacLeod se vede de departe chiar și când cântă California in my mind

Van Morrison @BluesFest Dublin 2018, by Adrian Coleașă

Photo by Adrian Coleașă

Despre Van Morrison scriam acum ceva vreme, cu ocazia anunțului celui de-al 40-lea album de studio, The Prophet Speaks. Apare rar, este imprevizibil și extrem de volatil, așa că publicul era pregătit pentru absolut orice, nu avea nici o așteptare, dar îl așteptau cu nerăbdare.

Pe cât de apreciat este artistul Van Morrison, pe atât de controversat este pe persoană fizică, dacă pot folosi un barbarism contemporan. Percepția publicului asupra sa este aproape schizofrenă, nu mai întâlnisem încă un exemplu în care fractura dintre cel de pe scenă și persoana din afara ei să fie atât de largă și de adâncă. Pare o plăcere aproape perversă și un consens în a-l descrie în termeni cât mai degradanți și în același timp de a-i aprecia personalitatea artistică până la adulație, încât frizează oximoronul încarnat în formă umană.

Neavând niciun interes în persoana din buletinul lui Sir George Ivan Morrison m-am limitat la jumătatea artistică și aceasta a strălucit. Bine dispus (spre surprinderea tuturor) și cu mult chef de cântat, Van Morrison s-a lansat într-o înșiruire fabuloasă de hituri din care evident că nu a lipsit nici Brown Eyed Girl și cu atât mai puțin bunicuța Gloria.

De un perfecționism extrem (pe care și-l permite cu o lejeritate dezarmantă) a oprit toată trupa (impecabilă) și a pus-o să reia una dintre piese da cappo pentru că nu începuseră piesa taman așa cum își dorea. Dar setul a curs strălucit, fermecător și angajant.

Unii au susținut că probabil a fost unul dintre cele mai bune concerte din viața lui. Nu am cu ce să compar, nu pot să-i contrazic (și nici nu văd de ce aș face-o), dar dincolo de muzica excepțională, altceva i-a lăsat cu gura căscată pe toți – Van Morrison zâmbea.

Robert Plant @BluesFest Dublin 2018, by Adrian Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Despre Robert Plant nu pot vorbi obiectiv. Este mai mult decât vocalistul de rock chintesențial, mai degrabă a rămas, chiar și acum, la 70 de ani, un Golden God așa cum s-a autointitulat într-unul dintre episoadele Led Zeppelin care s-a bucurat de multă publicitate.

Nu am văzut prea mulți oameni care să umple o scenă, oricât de mare, prin simpla prezență, cu excepția lui Plant (și a lui Beth Hart, dar ea e o altă poveste). Și miracolul s-a repetat, implacabil și perfect reproductibil, la 10 ani după ce îl văzusem la Romexpo, cu Strange Sensation.

Acompaniat de Sensational Space Shifters (loialul Justin Adams, dar și senzaționalul Liam Tyson sau Seth Lakeman cu vioara sa) Plant își poartă vârsta cu o grație de invidiat și reușește să se reinventeze, mereu surprinzător și la fel de fascinant.

Duse sunt excursiile acustico-arabizante sau incursiunile roots alături de o preoteasă a genului ca Alison Krauss, seara a fost despre rock și blues, categoria grea. Mai Zeppelin ca oricând, a avut doar trei piese de pe ultimul album, Carry Fire (deh, obligația promovării materialului nou) și una singură de pe lullaby and… The Ceaseless Roar.

Mult mai roar decât lullaby, Plant a fost într-o formă de excepție, chiar dacă era la sfârșitul turneului. Nu știu ce face, dar vocea este impecabilă și vârsta i-a adăugat doar nuanțe, valențe noi și multă subtilitate, precum și multă eleganță și distincție. Energia este debordantă, întrețesută organic cu un fundal instrumental de excepție, experiența trebuie trăită live, la limita voiajului șamanic. Sau oare limitele au fost pulverizate?

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
Van Morrison & Colin MacLeodhttps://goo.gl/8YVsTH și https://goo.gl/8fnCih
Robert Planthttps://goo.gl/ubyhYz și https://goo.gl/wJiR4F

Setlist Van Morrison:

1. Days Like This (Days Like This, 1995)
2. Have I Told You Lately (Avalon Sunset, 1989)
3. Baby, Please Don’t Go (Joe Williams’ Washboard Blues Singers cover)
4. Here Comes the Night (Lulu cover)
5. Real Real Gone / You Send Me
6. Moondance (Moondance, 1970)
7. Wild Night (Tupelo Honey, 1971)
8. Whenever God Shines His Light (Avalon Sunset, 1989)
9. Why Must I Always Explain
10. Brown Eyed Girl (Blowin’ Your Mind, 1967)
11. Sometimes We Cry (The Healing Game, 1997)
12. The Party’s Over
13. Broken Record (Versatile, 2017)
14. Gloria (Them cover)

Setlist Robert Plant:

1. Ramble On (Led Zeppelin cover)
2. Turn It Up (lullaby and… The Ceaseless Roar, 2014)
3. Black Dog (Led Zeppelin cover)
4. The May Queen (Carry Fire, 2017)
5. The Rain Song (Led Zeppelin cover)
6. Going to California (Led Zeppelin cover)
7. Gallows Pole (Led Zeppelin / traditional cover)
8. Carry Fire (Carry Fire, 2017)
9. Babe, I’m Gonna Leave You (Anne Bredon / Joan Baez cover)
10. Little Maggie (traditional cover)
11. Fixin’ to Die (Bukka White cover)

Bis:

1. New World… (Carry Fire, 2017)
2. Bring It On Home / Whole Lotta Love / Who Do You Love? / Whole Lotta Love (Led Zeppelin Cover)


Robert Plant, piesă nouă de pe Carry Fire

Carry Fire, al unsprezecelea album solo al lui Plant va apărea pe 13 octombrie, așa cum am scris deja aici.

Dacă May Queen a fost primul extras pe single, urmat apoi de Bones Of Saints, astăzi a apărut cel de-al treilea single, un cover după Ersel Hickey.

Înregistrat în 1958, Bluebirds Over The Mountain a fost marele hit rockabilly al lui Hickey și a fost preluat, printre alții, de Ritchie Valens (1959), The Echoes (1962) și Beach Boys (1968).

Piesa a beneficiat de tratamentul specific Robert Plant & The Sensational Shape Shifters și a devenit aproape un original. În plus, beneficiază de un invitat de marcă,  de fapt o invitată, Chrissie Hynde, de la Pretenders.

Adrian Coleașă

Robert Plant: Carry Fire va apărea în octombrie

Pe 13 octombrie va apărea cel de-al unsprezecelea album de studio, solo, al lui Robert Plant, Carry Fire (al șaisprezecelea post-Zeppelin).

Robert Plant - Carry Fire

Ca și pe precendentul, lullaby and… The Ceaseless Roar (2014), trupa de acompaniament este The Sensational Shape Shifters, cărora li s-a adăugat acum cântărețul folk Seth Lakeman.

Printre cele unsprezece piese ale albumului este și un cover al clasicului Bluebirds Over The Mountain, piesă a lui Ersey Hickey din 1958, pe care lui Plant i se alătură Chrissie Hynde, de la Pretenders.

Carry Fire rămâne în același teritoriu descris de precedentul album, de fuziune folk rock cu elemente celtice și africane, un romantic ce explorează și îmbogățește ceea ce se numește generic Americana, în care își are rădăcinile înfipte ferm.

Dacă piesa titlu face cu ochiul la The Mighty ReArranger (2004), primul extras din Carry Fire este The May Queen, o referință directă la Stairway To Heaven. Noul album îl găsește într-o dispoziție meditativă, nu cea mai rock expresie a sa, dar sigur cea mai autentică în acest moment.

Plant este departe de a fi inclus printre moaștele rock-ului, din contră, rămâne un artist foarte viu, care continuă să exploreze și să se exprime într-o manieră profund originală.

Adrian Coleașă