Drum bun Tom Petty!

Tom Petty a fost un icon al rock-ului de cea mai pură esență americană. A fost, pentru că în seara aceasta ne-a părăsit, cu mai puțin de trei săptămâni înainte de a-și sărbători cea de a 67-lea aniversare.

A avut un succes imens și a primit toate onorurile de care se poate bucura un muzician – peste 80 de milioane de discuri vândute, Rock And Roll Hall Of Fame, propria stea pe Hollywood Walk Of Fame, premii peste premii, laude și admirație. Despre el s-au scris cărți, s-au făcut filme și a devenit parte integrantă a culturii pop contemporane, o piesă de neînlocuit în țesătura a ceea ce se numește generic Americana.

A făcut parte din acea specie rară de oameni despre care nu s-au spus lucruri rele și nu s-a bârfit, retras, concentrat pe ceea ce îl definea, muzica.

Legat de el, egoist, am o bucurie și un regret. Bucuria de a-l fi văzut live și de a fi cântat împreună cu zeci de mii de oameni într-o seară din august 2008, în Irvine, California, și regretul că asta nu se va mai întâmpla niciodată.

22197909_1652213734799206_102097668_o

Drum bun Tom Petty, don”t back down, stand your ground, learning to fly!

Adrian Coleașă


Joan Osborne live @Hard Rock Café Bucharest

Joan Osborne este cunoscută la noi mai ales pentru One Of Us, un hit major de pe cel de-al doilea album al său, Relish (primul pentru un major). Șapte nominalizări la Grammy, un album triplu-platină și a părut să dispară, cel puțin pentru noi, din fața televizoarelor puse pe MTV. Dar partea cea mai interesantă a carierei ei de-abia începea și asta am putut vedea sâmbătă seara în Hard Rock Café.

Oprirea de la noi (prima vizită în România) a făcut parte din turneul Joan Osborne Sings The Songs Of Bob Dylan, ocazie de a promova albumul cu același titlu, realizat în urma unei campanii de crowdfunding pe PledgeMusic.

Joan Osborne, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Joan Osborne este un artist de o simplitate extrem de sofisticată și foarte direct. Personalitatea ei îi permite tururi de forță multi-gen, de la muzica pop (etapă depășită de mult), la soul (turneele în care i-a însoțit pe Funk Brothers, trupa de casă Motown), country și blues, la colaborări cu The Dead, Phil Lesh sau participarea în Trigger Hippy, trupă inițiată de Steve Gorman, toboșarul Black Crowes.

Admirația ei pentru Dylan este depășită doar de cea pentru Walt Whitman (pe care îl citează ca sursă principală de inspirație atunci când scrie), iar albumul curent este un proiect dorit de mai bine de două decenii, pe când prelua Man In The Long Black Coat pe Relish.

Joan Osborne, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Ceea ce am văzut sâmbătă seara a fost mai mult decât o selecție de coveruri Dylan, în variante foarte personale. Da, am avut parte de o mulțime de hituri, de la Quinn The Eskimo (atât de cunoscută în varianta Manfred Mann ca aproape am și uitat a cui e) în deschidere până la Knockin’ Heaven’s Door la final, trecând prin Don’t Think Twice It’s Alright sau Highway 61 Revisited. Dar am avut și Shake Your Hips (un cover Slim Harpo prin care am redescoperit-o pe Bring It On Home din 2012) sau Born To Be Loved al Lucindei Williams.

Joan Osborne a fost pentru mine sâmbătă seara o chintesență a ceea ce se numește Americana, un ambasador real, sensibil și extrem de comunicativ într-o manieră foarte sobră, dar emoționantă. Susținută excepțional de potrivit de clapele lui Keith Cotton și chitara lui Jim Boggia (el însuși un compozitor recunoscut, co-autor al unui hit de top, Glory), Osborne a reușit să aducă pe scenă un sentiment extrem de familiar oricui a avut experiența americană, a reușit să fie o reprezentare a esenței profunde a acestei țări cât un continent.

În maniera protestatară a lui Dylan a avut un scurt discurs apologetic pentru ceea ce se întâmplă acum în Statele Unite, ca și felicitări pentru propriile noastre manifestări de protest, primite cu urale și aplauze. Doar a cântat și Masters Of War, nu? Departe de teatralitatea unui Bono, a fost mult mai aproape de tonul unui activist angajat.

Iar seara s-a terminat cu un bis obligatoriu. One Of Us a fost un moment de geniu al lui Eric Bazilian, la fel de actual astăzi ca și în 1995.

Cum am văzut noi concertul? Mărturiile sunt în galeria foto de aici.

Adrian Coleașă


Bob Seger, still riding

La 69 de ani, Bob Seger este o instituție americană, din aceeași familie muzicală ca și Bruce Springsteen, Tom Petty sau John Mellencamp.

"Bob Seger 2013" by Adam Freese - Mitchell, SD - Flickr: 25-004. Licensed under Creative Commons Attribution 2.0 via Wikimedia Commons

Nu s-a bucurat vreodată de succesul internațional al lui Springsteen (chiar dacă Turn The Page, compusă de el, a fost piesa cea mai bine clasată în topurile americane pentru Metallica), cu toate că sa început să cânte cu un deceniu întreg înaintea The Boss.

Nu și-a uitat vreodată rădăcinile și s-a adresat mereu celor ce muncesc din greu cu mâinile. De câte ori a avut ocazia, a sprijinit industria automobilelor din orașul natal, Detroit.

Cântecele sale se constituie într-un șir lung de hituri – Night Moves, Turn The Page, We’ve Got Tonight, Against The Wind, Shakedown, Mainstreet, Like A Rock…

În octombrie va apărea Ride Out, primul album de studio după Face The Promise, din 2006, și cel de-al 17-lea album de studio al lui Seger. Într-un mod necaracteristic lui, va cuprinde patru coveruri, printre care chiar și primul single, Detroit Made, compoziție John Hiatt.