Punk în Viena: Dropkick Murphys, Flogging Molly, Glen Matlock
Postat: 07/02/2018 Înscris în: Live | Tags: celtic punk, concert, cronica, dropkick murphys, flogging molly, glen matlock, Live, punk, punk rock, review Scrie un comentariuMiercuri seara, 31 ianuarie, Wiener Stadthalle a fost sold out pentru o seară 110% punk și un afiș de vis – Dropkick Murphys și Flogging Molly, cu Glen Matlock în deschidere.
Photo by Adrian Coleașă
Never Mind The Bollocks este cu siguranță unul dintre albumele rock absolut esențiale. Iar 10 din cele 12 piese ale sale îl au ca și co-autor pe Glen Matlock, basistul Sex Pistols ce va fi înlocuit mai apoi de Sid Vicious. Simplul fapt că trupa a mai scris doar două piese după plecarea sa spune multe.
Istoria sa muzicală e departe de a fi definită doar de Pistols, dar chiar dacă nu ar fi făcut nimic altceva ar fi fost suficient ca să-i asigure locul în panteonul rock-ului.
În cea mai minimalistă formulă posibilă, un om cu o chitară acustică, Matlock a săpat lejer într-o carieră de mai bine de patru decenii. Evident că toți își doreau piesele Sex Pistols (pe care nu credeam să le aud vreodată acustic, dar o piesă bună râmâne bună în orice redare), dar au fost și din cele cu Rich Kids (proiectul cu Midge Ure), din albumele solo… O întâlnire prea scurtă cu o figură emblematică.
Photo by Anca Coleașă
Dacă deschiderea acustică a produs nostalgii, Flogging Molly au dus instant atmosfera la nivelul busculadei de vineri seara în pub-ul ticsit.
Publicul lor deja umpluse sala, știa foarte bine la ce să se aștepte și au cântat în cor de la început până la sfârșit. Setlistul a ilustrat toată cariera, de la Swagger (2000) până la nou-nouțul Life Is Good (2017). Vechi sau noi, de la Drunken Lullabies și If I Ever Leave This World Alive până la Crushed și The Hand Of John L Sullivan, totul a curs (Float, cineva?) tumultuos și vesel, pe scenă și în sală, la unison, conduși cu mână sigură de Dave King. De o energie debordantă dar și de o finețe discretă, orice show de-al lor este o lecție de exces de viață bine temperat.
A propos, Flogging Molly ne-au vizitat o singură dată, în 2011. S-ar întoarce oricând cu toată plăcerea după cum a ținut sa-mi spună chitaristul Dennis Casey încă din toamna trecută când au împărțit scena din Graz cu Volbeat. Doar să-i și aducă cineva (completarea mea).
Photo by Anca Coleașă
Dropkick Murphys sunt un fenomen al naturii la limita catastrofei. Dacă Flogging Molly sunt încarnarea unei seri de vineri cu veselie și antren, Dropkick Murphys sunt tăvăleala generală din aceeași vineri seara, cu tot cu spital și poliție.
O mare de șepcuțe și steaguri irlandeze a rezonat de la primele sunete al deschiderii The Foggy Dew (versiunea Sinead O’Connor) până la ultimul acord al I’m Shipping Up To Boston.
Sigur că au cântat hiturile (da da, chiar și Rose Tattoo), au turnat o porție generoasă de pe 11 Short Stories Of Pain & Glory (despre care am povestit anul trecut aici) și am avut și coveruri. I Fought The Law și You’ll Never Walk Alone (acceași piesă dar nici o legătură cu fotbalul) au sunat ca și cum ar fi fost ale lor. Nu e vreun motiv de mirare, Dropkick Murphys au o abilitate aproape supranaturală de a scrie piese care îți sună mai mult decât familiar încă de la prima audiție. First Class Loser, fabulosul Until Next Time (cea mai frumoasă piesă de încheiere pe care o știu), Blood sau Paying My Way au sunat la fel de cunoscute ca și Going Out In Style, Johnny I Hardly Knew Ya sau The State Of Massachusetts. Le știai deja, doar că uitasei că le știi, bine că ți-au adus aminte de ele.
În spusele marelui Connor McGregor, if one of us goes to war, we all go to war, rezumatul serii e chiar atât de simplu. Un război extrem de amical și țopăitor, dar totuși un război, cam acesta a fost nivelul de intensitate.
Galeriile foto ale serii sunt disponibile atât pe pagina Midnight Burst (aici și aici), cât și pe paginile fotografilor (aici și aici).
Adrian Coleașă
Dropkick Murphys, 2013 AD
Postat: 29/08/2013 Înscris în: Muzică | Tags: celtic, dropkick murphys, punk, rock, rose tattoo, signed and sealed in blood Scrie un comentariuMai răi și mai proletari decât Flogging Molly, Dropkick Murphys țin sus steagul celtic punk. Ce au început Pogues în anii ‘80 a căpătat multe nuanțe. Elementul comun rămâne moștenirea celtică, indiferent de unde provin membrii trupelor. Că deh, irlandezii au cam împânzit lumea. Nu de plăcere, dar asta e altă poveste.
În ‘98, Dropkick Murphys își începeau cariera cu “Do Or Die”, la Hellcat, label-ul lui Tim Armstrong de la Rancid.
Anii au trecut, componența s-a mai schimbat, au trecut și ei de la Hellcat la Warner Bros, foarte frumos. Au avut din ce în ce mai mult succes, dar nimeni nu-i acuză de compromisuri, sunt o trupă iubită și respectată, membri activi ai comunității (au și o fundație caritabilă), de altfel într-o bună tradiție celtică.
Fast forward până anul acesta când a ieșit al optulea album, “Signed and Sealed in Blood”. Repertoriul s-a mai maturizat într-un sens pozitiv, calitatea muzicienilor și a scriiturii a crescut. Fondul a rămas același. Amestecul de influențe celtice, energie și umor îi fac delicioși nu numai pentru fanii genului. Cântă despre lucrurile obișnuite – despre cei dragi, sărbatorile cu familia, bătaia de vineri seara din bar, d-astea, de-ale tuturor.
“Rose Tatoo” a fost primul single al albumului. După atentatele cu bombe din Boston-ul natal, au înregistrat o versiune a piesei împreună cu Bruce Spingsteen, iar banii au fost donați victimelor.
În rest, vorba lor, “the boys are back and they’re looking for trouble”. Slainte!