Sunt norocos, am zis!

Aseară am ajuns încă o dată la concluzia ca sunt un om norocos. Fac chestii mișto, de care mă bucur și sunt recunoscător că pot să le fac.

Primul articol pe lista de bucurii – am terminat toate pregătirile pentru a fi la Musikmesse, în Frankfurt, în aprilie. Nu mai am decât să mă ambalez și să mă deplasez când vine vremea.

De ce sunt atât de bucuros? Musikmesse este unul unul dintre cele două târguri majore pentru producătorii de instrumente și echpamente muzicale. Nemții susțin că ar fi cel mai mare, probabil că organizatorii NAMM Show-ului sunt de altă părere.

Nu contează care e cel mai mare, sunt absolut comparabile, două nebunii de expoziții, anunțuri, cântări, muzicieni peste muzicieni… Ziua deschisă publicului este prea mică pentru tot ce se întâmplă acolo. Și aproape orice este posibil. Să primești un autograf de la Jim Marshall sau să vezi o expoziții de chitare vintage (anul trecut era o mare cușcă securizată în care tronau “Blackie”, a lui Clapton, și “Lenny”, a lui Stevie Ray; cușcă înconjurată de o parte de colecția de chitare vintage a lui Matthias Jabs – Scorpions)… Să vezi un concert Paul Gilbert, Steve Lukather sau Ana Popovic, sau să te ferești din calea lui Kerry King (e el mic de statură, da’ parcă n-aș sări la ceartă dacă am altceva mai bun de făcut)… Toți producătorii expun cele mai noi modele din ce fac și ei, își aduc artiștii aflați sub contract și se bagă în seamă cât de tare pot. O nebunie sonoră, vizuală, emoțională și tot ce mai vreți. Și pentru în contul unui bilet general de intrare de circa 20 de euro? Zău că mi se pare aproape simbolic.

Deci am stabilit, pe 9 aprilie îmi serbez ziua de naștere în mijlocul târgului, printre fetele de la Dean și/sau, dacă am baftă, alături de Kim Falcon, la Gretsch.

* * *

Și am ajuns și la bucuria nr.2, pentru că aseară, după cum am anunțat, m-am prezentat în Tribute, ca să-i văd pe Aquarius.

Ieri a fost ziua lui Eugen Caminschi (la mulți ani, trăiască si-nflorească) și ne pregătim să ieșim din zodia Vărsătorului. Nu-i nimic, revine la anu’, ca și Aquarius, trupa de prieteni Vărsători. La bună regăsire!

		Photo: Adrian Coleașă

* * *

Cireașa de pe tort a fost regăsirea în virtual a Emerson, Lake & Palmer.

Unul dintre primele supergrupuri, au fost și una dintre trupele de rock progresiv cu cel mai mare succes comercial. În anii ‘70 umpleau stadioane cu mixtura proprie de muzică clasică și rock și au vândut peste 40 de milioane de albume.

CV-urile membrilor trupei sunt o listă de mari trupe englezești ale anilor ‘60 (și nu numai). Keith Emerson cântase cu The Nice, Greg Lake venea de la King Crimson, Carl Palmer de la Atomic Rooster, după The Crazy World Of Arthur Brown.

La momentul de început fuseseră discuții cu Jimi Hendrix, prin intermediul lui Mitch Mitchell. Cine știe ce ar ieșit dacă Hendrix nu ar fi plecat atât de devreme dintre noi…

Au fost prima trupă pentru care H.R. Giger a făcut o coperți de album (ambele coperți, interioară și exterioară, pentru “Brain Salad Surgery”, din 1973).

S-au desființat în 1979, au încercat să mai dreagă maioneza ca Emerson, Lake & Powell în 1985 și au încercat un comeback între 1995 și 1998.

Nici nu mai contează, au lăsat suficient în urmă și mă consider încă o dată norocos ca mi-au încântat (și ei) adolescența formatoare.

Hmmm, oare cumva or fi scris “Lucky Man” și despre mine?