Zakk Wylde se lansează în business

Una dintre cele mai mari surprize ale recent încheiatului NAMM a fost vestea lansării Wylde Audio, noua companie a lui Zakk.

Asociat de o viață întreagă cu Gibson și Marshall, s-a hotărât să ia taurul de coarne și să vină cu propriile produse. Nu pentru că ar fi fost, vorba aia, probleme în paradis, dar a simțit că venise momentul.

În catalogul firmei nou-nouțe apar deocamdată doar chitare și amplificatoare (foarte apropiate de altfel de ceea ce folosea deja), dar planurile sunt extrem de ambițioase – plugin-uri de ProTools, corzi, căști audio… tot tacâmul. Cu promisiunea de a păstra toate articolele sub plafonul stategic de $1,000.

Gear Gods au beneficiat de o prezentare privată în avanpremieră, pe care ne-au împărtășit-o și nouă.

Anunțuri

ESP – Welcome to USA!

ESP, firmă japoneză fondată în 1975, a crescut rapid în topul preferințelor chitariștilor și basiștilor rock, mai ales a celor specializați în genurile (mai mult sau mai puțin) extreme.

Catalogul lor de artiști este impresionant, primul care a avut un model semnătură fiind George Lynch, în 1985. De atunci, lista a ajuns să cuprindă muzicieni ca Jeff Hanneman, Tom Araya, James Hetfield, Kirk Hammett, Max Cavalera, Gus G, Frank Bello, Pancho Tomaselli… până la bătrânul Ronnie Wood (unul dintre primii care au folosit chitări ESP în afara Japoniei). Cel mai nou nume pe listă – Alex Skolnick.

Instrumentele sunt fabricate în Japonia (modelele high-end și custom shop), Coreea, Indonezia și China. 2014 a fost anul care a marcat extinderea operațiunilor în Statele Unite, odată cu deschiderea primei fabrici pe sol american.

Modelele manufacturate 100% în California (North Hollywood) constituie o linie separată, ESP USA, vizează direct piața americană și sunt poziționate (ca și calitate și preț) alături de cele japoneze.


B3, chitarele lui Gene Baker

LUTIÉR s. m. meșteșugar specialist în construirea și repararea instrumentelor muzicale cu coarde (sic). (< fr. luthier)

Așa scrie la dicționar, așa defilăm. Sunt mulți meșteri (cu toate că nu mi se pare deplasat să fie numiți chiar artiști) și mulți ar merita să le fie spusă povestea. Unii dintre ei sunt adevărate staruri, alții mai puțin, dar toți sunt devorați de pasiunea pentru instrument. Astăzi, Gene Baker.

Gene Baker

Prima chitară a primit-o la 7 ani și a început să șurubărească la instrumente încă din școală. Muzician el însuși, a absolvit GIT (astăzi Musicians Institute) în 1986. Cum visurile de rock star nu se concretizau, și-a cîștigat existența cu reparații, lecții și joburi de vânzător în magazine de chitare.

Primul job serios l-a obținut la Ernie Ball. De unde a fost dat afară după 3 luni, pentru că nu se mișca suficient de repede.

Demo by proguitarshop.com

Au urmat primele chitare fabricate sub nume propriu, Mean Gene Guitars, 1988-1990. Când acest business s-a dizolvat s-a axat pe cântat și a scos și un manual de chitară, “Insane Lead Guitar”.

În 1991, Roger Giffin l-a chemat la Gibson West Custom Shop, în North Hollywood, unde a continuat să-și perfecționeze talentele de lutier. Până în 1993, când Gibson a închis prăvălia respectivă, iar Baker s-a mutat la Fender Custom Shop, în Corona, California.

Demo by proguitarshop.com

La Fender a învâțat în continuare și a avut de-a face cu mulți artiști (a fost cel care a lucrat cu Robben Ford la modelele “semnătură”, de exemplu). În timp ce, în paralel, a demarat și Baker Guitars, în 1997.

În 1999 a părăsit Fender Custom Shop, iar Baker Guitars a trăit până în 2003, când a fost vândută lui Ed Roman.

Demo by proguitarshop.com

A urmat Fine Tuned Instruments și chitarele B3, adică am ajuns în prezent. Și prezentul sună foarte bine și arată pe măsură, așa cum se vede și se aude în clipurile de mai sus.

Premier Builders Guild

Mai mult decât atât, Gene este președintele Premier Builders Guild, o asociație de constructori de chitare și amplificatoare boutique de primă mână. Ideea este foarte interesantă și are toate șansele să fie extrem de viabilă. Conceptul practic strânge sub același acoperiș un grup de lutieri extrem de talentați, punându-le la dispoziție toate resursele de fabricație și logistice ale unei organizații mari. Un fel de cooperativă Custom Shop. Să trăiască!


Fake

Disclaimer: Orice asemănare cu realitatea face parte din cotidian.

Acum câteva zile, cineva exhiba foarte liniștit o chitară pe care scria mare și frumos ESP. Nu LTD (brandul economic al firmei), ESP direct.

Chitare japoneze de nivel înalt, folosite de unii ca James Hetfield, Kirk Hammett, George Lynch, KK Downing, Alexi Laiho, Gus G și jde alții (lista completă e aici). Nu sunt ieftine (eu n-am găsit nici una nouă sub 1.400 de euro). Dar cea pe care o văzusem fusese extrem de ieftină.

Posesorul recunoștea foarte senin că e o chinezărie ordinară, la care fusese mai scump prețul transportului decât al instrumentului. Se și vedea pe ea. Omul se gândea că făcuse un mare ghișeft, în definitiv ce mare lucru? Îi schimbă dozele cu niște EMG-uri decente și sună ea, doar n-or să moară japonejii din atâta.

Îi urez să-i sune și s-o plimbe sănătos; să nu-l întrebe poliția de frontieră (de la alte frontiere, ăia chiar se pricep, culmea) de unde e și ce e cu ea, să nu i-o confiște, nici să nu-l amendeze cu mai mult decât îl costa un ESP adevărat de la bun început (posesia de contrafaceri se pedepsește și ea, în unele țări e asimilată cu tăinuirea de bunuri furate). Îi urez să-l și țină, cu toate că la niște placaje care se țin în vopsea și un pic de lac va avea o problemă.

Și până la urmă ce mare lucru? Dă-i dreacu’ de japoneji, de americani și pe toți figuranții ăștia care ne cer și pe mă-sa și pe tac-su pe niște lemne. Nu moare Fender, Gibson, Ibanez sau PRS. Și dau și eu frumos că scrie brandu’ pe mine.

Da, frate, nu mor ăia. Ce i-a furat, proprietatea intelectuală? Lasă mă, nu i-a luat televizoru’ din casă, își scot ei banii de la vesticii ăia bogați, ăia au de unde, n-au salarii ca noi.

Las’ c-o pun lângă Rolexu’ replică (mai bun ca ăla adevărat, la 79,99 de cocoflici, frate), trag pe mine niște Versace, D&G ceva, la fel de replică, toată lumea e mulțumită și eu sunt jmeker.

La ce nu s-o fi gândit “prietenul” posesor de ESP fake?

Nu intru în discuții economice despre profituri nerealizate, investiții anulate, joburi care n-au mai apărut vreodată.

Nici n-o să pomenesc că e extrem de probabil că a cotizat la finanțarea vreunei operațiuni teroriste sau măcar de crimă organizată.

Nici măcar că încă o dată a plătit (chiar și puțin) doar pentru un nume trântit cu vopseaua pe rumeguș și nu pentru un produs comercial trecut printr-un proces de quality assurance (ne leși? știm noi că ăștia toți fac special produse mai proaste pentru Europa de Est).

Nu, toate astea sunt departe și abstracte. Cămașa e mai aproape de piele decât haina, și tricoul de sub cămașă încă și mai și.

Îi las respectivului o singură idee la care să se gândească. Ăia, nedefiniții fakeri, care produc de zor chitare, țoale. ochelari de soare și poșete de damă, oare doar asta contrafac? Doar copii de software, cd-uri și dvd-uri?

Îi urez doar să nu aibă vreodată plăcuțe de frână fake la mașină, nici să nu zboare cu vreun avion care are piese de proveniență incertă pe el, cu atât mai puțin să ia vreodată medicamente fake.

Lasă frate, nu moare colosul farmaceutic dacă vindem și noi niște cretă pisată cu aracet pe post de citostatice. Merge și niște ulei de motor în fiolele astea, în loc de steroizi.


Sunt norocos, am zis!

Aseară am ajuns încă o dată la concluzia ca sunt un om norocos. Fac chestii mișto, de care mă bucur și sunt recunoscător că pot să le fac.

Primul articol pe lista de bucurii – am terminat toate pregătirile pentru a fi la Musikmesse, în Frankfurt, în aprilie. Nu mai am decât să mă ambalez și să mă deplasez când vine vremea.

De ce sunt atât de bucuros? Musikmesse este unul unul dintre cele două târguri majore pentru producătorii de instrumente și echpamente muzicale. Nemții susțin că ar fi cel mai mare, probabil că organizatorii NAMM Show-ului sunt de altă părere.

Musikmesse 2011 – mission for music

Nu contează care e cel mai mare, sunt absolut comparabile, două nebunii de expoziții, anunțuri, cântări, muzicieni peste muzicieni… Ziua deschisă publicului este prea mică pentru tot ce se întâmplă acolo. Și aproape orice este posibil. Să primești un autograf de la Jim Marshall sau să vezi o expoziții de chitare vintage (anul trecut era o mare cușcă securizată în care tronau “Blackie”, a lui Clapton, și “Lenny”, a lui Stevie Ray; cușcă înconjurată de o parte de colecția de chitare vintage a lui Matthias Jabs – Scorpions)… Să vezi un concert Paul Gilbert, Steve Lukather sau Ana Popovic, sau să te ferești din calea lui Kerry King (e el mic de statură, da’ parcă n-aș sări la ceartă dacă am altceva mai bun de făcut)… Toți producătorii expun cele mai noi modele din ce fac și ei, își aduc artiștii aflați sub contract și se bagă în seamă cât de tare pot. O nebunie sonoră, vizuală, emoțională și tot ce mai vreți. Și pentru în contul unui bilet general de intrare de circa 20 de euro? Zău că mi se pare aproape simbolic.

Deci am stabilit, pe 9 aprilie îmi serbez ziua de naștere în mijlocul târgului, printre fetele de la Dean și/sau, dacă am baftă, alături de Kim Falcon, la Gretsch.

* * *

Și am ajuns și la bucuria nr.2, pentru că aseară, după cum am anunțat, m-am prezentat în Tribute, ca să-i văd pe Aquarius.

Ieri a fost ziua lui Eugen Caminschi (la mulți ani, trăiască si-nflorească) și ne pregătim să ieșim din zodia Vărsătorului. Nu-i nimic, revine la anu’, ca și Aquarius, trupa de prieteni Vărsători. La bună regăsire!

  Eugen Caminschi  

 
Aquarius Aquarius Aquarius
    Photo: Adrian Coleașă

* * *

Cireașa de pe tort a fost regăsirea în virtual a Emerson, Lake & Palmer.

Unul dintre primele supergrupuri, au fost și una dintre trupele de rock progresiv cu cel mai mare succes comercial. În anii ‘70 umpleau stadioane cu mixtura proprie de muzică clasică și rock și au vândut peste 40 de milioane de albume.

CV-urile membrilor trupei sunt o listă de mari trupe englezești ale anilor ‘60 (și nu numai). Keith Emerson cântase cu The Nice, Greg Lake venea de la King Crimson, Carl Palmer de la Atomic Rooster, după The Crazy World Of Arthur Brown.

La momentul de început fuseseră discuții cu Jimi Hendrix, prin intermediul lui Mitch Mitchell. Cine știe ce ar ieșit dacă Hendrix nu ar fi plecat atât de devreme dintre noi…

Au fost prima trupă pentru care H.R. Giger a făcut o coperți de album (ambele coperți, interioară și exterioară, pentru “Brain Salad Surgery”, din 1973).

S-au desființat în 1979, au încercat să mai dreagă maioneza ca Emerson, Lake & Powell în 1985 și au încercat un comeback între 1995 și 1998.

Nici nu mai contează, au lăsat suficient în urmă și mă consider încă o dată norocos ca mi-au încântat (și ei) adolescența formatoare.

Hmmm, oare cumva or fi scris “Lucky Man” și despre mine?