Al Di Meola în concert la Sala Palatului

Al Di Meola nu mai are nevoie de prezentări. O carieră prodigioasă, începută în 1974 cu invitația lui Chick Corea de a se alătura supergrupului de fusion Return To Forever s-a dovedit a fi atât expresivă cât și și expansivă. Unii l-au numit un Hendrix al jazzului și comparația nu e lipsită de sens, tehnica pe care o afișează nu e depășită decât de abilitățile compoziționale.

Dacă începutul de an a fost marcat de turneul aniversar de 40 de ani pentru Elegant Gypsy, sâmbătă, 20 mai, a revenit la Sala Palatului, într-una din datele turneului World Sinfonia – Music of Di Meola, Piazzolla, Lennon-McCartney, care se va termina la sfârșitul lui iulie, în Malta.

Al Di Meola, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Pe lângă întâlnirile cu ziariștii, la cererea fundației Make A Wish, Al a vizitat unul dintre pacienții diagnosticați cu cancer internat la Fundeni, un fan care și-ar fi dorit să participe la concert, dar starea sănătății nu i-a permis. Nu l-a ascultat live, dar a fost vizitat de artist, care i-a lăsat și o chitară cu autograf. O experiență emoționantă pentru amândoi și cu speranțe să aibă urmări dintre cele mai benefice.

Un vituroz de cel mai mare calibru, concertele lui atrag nu doar pasionații chitarei, ci și mulți alți fani, atrași de profunzimea compozițiilor, cât și de lirismul inerent al exprimării sale instrumentale.

Ceea ce s-a întâmplat și sâmbătă seara. Sala Palatului este deja un cadru familiar pentru Di Meola, la fel ca și publicul, cucerit de mult și prezent cu fidelitate la întâlnirile cu artistul.

Al Di Meola, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Nimic esențialmente nou, toată lumea știa la ce să se aștepte, dar magia a funcționat din nou. De la piese proprii, precum Adour și Esmeralda de pe ultimul său album, Elysium (2015), la compozițiile lui Astor Piazzolla (cărora le-a dedicat un întreg album, Diabolic Inventions and Seduction for Solo Guitar, din 2007) și piese Beatles (un alt album de coveruri, All Your Life, din 2013).

Mediterranean Sundance este cu siguranță cea mai cunoscută dintre piesele sale. Apărută pe cel de-al doilea album al său solo, Elegant Gypsy, din 1977, în duet cu regretatul Paco De Lucia (care ne-a părăsit prea devreme în 2014), râmăne o capodoperă prezentă la orice concert Di Meola, acustic sau electric.

Iar dacă publicul său îl iubește, cu siguranță dragostea este împărtășită. Dincolo de obișnuitul Meet & Greet VIP, ca de obicei Al a coborât în hol unde s-a întâlnit cu oricine a vrut un autograf, o strângere de mână sau pur și simplu să-l salute. Tot respectul pentru orice artist care își face timp să-și întâlnească fanii “obișnuiți” ori de câte ori se poate.

Iar galeria foto a serii este disponibilă atât aici, cât și pe paginile fotografilor, aici și aici.

Adrian Coleașă

Anunțuri

A Prog-Fusion Night with Marco Sfogli in Bucharest

Sub acest nume s-a desfășurat întânirea cu Marco Sfogli din Stuf Vama Veche, de miercuri, 20 aprilie.

A fost un clinic/masterclass de înalt nivel, organizat de Corrado Sgandura, cu unul dintre cei mai importanți artiști de la Jam Track Central, muzician extrem de solicitat atât ca artist solo, cât și în calitate de colaborator. Și pentru că Dream Theater tot este una dintre trupele sale preferate, îl găsim în postura de chitarist pentru aventurile solo ale lui James LaBrie din 2005 încoace, și a participat la albumul lui Jordan Rudess din 2007, The Road Home. Printre altele.

Marco Sfogli București 2016

Seara a fost o încântare pentru cei 100 de participanți, cei mai mulți chitariști familiarizați cu realizările lui Marco, care foarte degajat și plin de umor, a povestit, a cântat, a demonstrat și a oferit toate explicațiile cerute de public, și mai mult de atât. În final, a existat evident și un jam session.

O galerie de fotografii este disponibila aici.


Sco-Mule: Gov’t Mule Featuring John Scofield

Anul era 1999.

Gov’t Mule era un proiect de jam band southern roots al lui Warren Haynes și Allen Woody (amândoi de la Allman Brothers Band), care începea să capete o existență proprie, dar era încă departe de ceea ce a devenit astăzi.

John Scofield, unul dintre idolii moderni ai publicului de jazz și fusion, începea să-și lărgească baza de fani cu audiențele jam band-urilor.

Colaborarea Scofield – Mule era o potrivire perfectă și s-a materializat în două show-uri legendare, din care nu au apărut înregistrări. Până acum.

Pe 26 ianuarie, a apărut CD-ul dublu Sco-Mule, două ore și jumătate de compoziții Mule și Scofield, coveruri James Brown, piese John Coltrane și Wayne Shorter.

Cei doi chitariști, Warren Haynes și John Scofield, au fost însoțiți pe scenă de Dr Dan Matrazzo la clape, Allen Woody la bas și Matt Abts la tobe – în Georgia, în septembrie 1999.

Un amestec de jazz, blues, rock, soul și funk într-un album așteptat de mai bine de 15 ani, care va putea fi retrăit de o nouă generație, deoarece Mule și Scofield vor străbate împreună Statele Unite, de la Seattle la New York și de la Columbus la Nashville.

Poate mai mult de atât, dar asta rămâne de văzut.


Un mare chitarist uitat – Harvey Mandel

Harvey Mandel a fost o mare promisiune (și împlinire) a chitarei electrice în anii ‘60 și ‘70.

Profesionist la 20 de ani, a cântat cu Charlie Musselwhite, Canned Heat, Rolling Stones și John Mayall înainte de a-și demara cariera solo, cu un album aclamat și astăzi, Cristo Redentor, din 1968.

Inovator al instrumentului, a folosit de exemplu tehnicile de tapping cu mult înainte de un anume domn Eddie Van Halen și este considerat unul dintre inițiatorii curentului fusion.

Harvey "The Snake" Mandel

Anii au trecut iar Harvey a devenit o figură cult, extrem de respectat, dar cunoscut mai degrabă doar altor chitariști.

Din păcate, 2012 și 2013 au adus doar drame – decesul fiului său Eric, apoi al mamei sale și au culminat cu un diagnostic de cancer invaziv, localizat la nas.

De atunci, Harvey poartă o luptă dură pentru propria viață în care are nevoie de tot ajutorul pe care poate să-l primească.

Putem ajuta cu toții, oricât de puțin contează!

Help Harvey Mandel Fight Cancer!


La revedere Jack Bruce!

Ieri, 25 octombrie, ne-a părăsit o altă legendă, Jack Bruce. Avea 71 de ani și s-a stins acasă, în Suffolk, în mijlocul familiei.

Jack Bruce, photo: Mark Hofman

Născut în apropiere de Glasgow, este cunoscut mai ales ca basist, vocalist și compozitor, deși era un violoncelist cu educație clasică, cânta la pian și la muzicuță, iar el însuși se considera pur și simplu un muzician de jazz.

A început să cânte în 1962, cu Alexis Corner, apoi cu Graham Bond (unde i-a avut colegi pe John MacLaughlin, apoi pe Ginger Baker). Au urmat John Mayall’s Bluesbreakers (în perioada cu Clapton) și Manfred Mann, alături de care a avut și primul succes comercial (Pretty Flamingo, 1966).

În iulie 1966, a fondat Cream, împreună cu Eric Clapton și Ginger Baker. Succesul a fost fulminant pentru unul dintre primele supergrupuri din istorie, o trupă devenită legendară. Povestea lor a durat doar ceva mai mult de doi ani, timp în care au vândut 35 de milioane de discuri și li s-a acordat primul disc de platină din istorie pentru Wheels Of Fire (cel puțin așa susține BBC).

Cream a fost momentul său de vârf, comercial vorbind. Cariera solo ce a urmat a trecut prin genuri atât de diverse precum hard rock, jazz, blues, r’n’b, fusion, avangardă, chiar clasică.

Au fost și alte trupe, precum Lifetime (jazz fusion) sau West, Bruce & Laing (blues rock) și o mulțime de alte proiecte și colaborări. Totul condimentat din păcate cu multe probleme personale, inclusiv a bătălie de lungă durată cu drogurile.

Chair dacă nu a mai ajuns vreodată la înălțimile succesului financiar avut cu Cream, timpul ce a trecut nu a făcut decât să-I consolideze reputația de unul dintre cei mai buni basiști din business.

În martie 2014, după o tăcere de studio de mai bine de un deceniu, a apărut Silver Rails, ultimul opus cu material original pe care ni l-a lăsat.

Lumea muzicală, și nu numai, este ceva mai săracă acum când ne-a părăsit. Odihnește în pace Jack!