Jimi: All Is By My Side

Despre Hendrix s-a scris și s-a vorbit enorm. De mai bine de 50 ani încoace a devenit imaginea arhetipală a chitaristului rock (sau a chitaristului pur și simplu) și una dintre icoanele culturii pop contemporane. S-au făcut documentare, surioara Janie (soră vitregă, dar moștenitoare) a avut grijă să scoată pe piață fiecare bucățică de peliculă și ultimul căpețel de bandă de magnetofon. Dacă mai există ceva, cu siguranță va avea grijă să ajungă la noi.

Ceva totuși lipsea până acum, un film artistic bazat pe biografia lui Jimi. Greu greu greu, din multe puncte de vedere.

La sarcină s-a înhămat John Ridley, romancier si scenarist de meserie (“U-Turn” al lui Oliver Stone se bazează pe primul lui roman, “Stray Dogs”). Ultimul succes l-a repurtat recent ca scenarist al multi-premiatului și aplaudatului “12 ani de sclavie“. Așa că de ce nu și Hendrix. Și dacă tot facem un film independent și îi scriem scenariul, de ce să nu facem și regia?

De personajul Hendrix a îndrăznit să se apropie André Benjamin (aka André 3000). Greu de hotărât cât de inspirată este distribuția până nu apare filmul pe piață, dar omul se bucură de o reputație solidă, atât ca muzician, cât și ca actor. În plus, se pare că a muncit pe brânci pentru a intra pielea personajului, interpretând inclusiv muzica din film (da da, nu cântă Hendrix, cântă André Benjamin). Toată stima pentru efort și sper că rezultatele sunt pe măsura unui Val Kilmer în postura lui Morrison.

“Jimi: All Is By My Side” tratează perioada 1966-1967, momentele dinaintea lansării, până la primul succes fulminant, festivalul de la Monterey. Filmul a fost terminat anul trecut și a fost prezentat la câteva festivaluri; lansarea în sălile de cinema va avea loc din august încolo. Reacțiile până acum sunt amestecate, iar nota de pe IMDb nu e strălucită, dar cu siguranță voi dori să-l văd, măcar ca să înjur în cunoștință de cauză dacă nu-mi place.

A propos de înjurat, odată cu primul trailer oficial, am și primul motiv de nemulțumire. Nu poți disocia personajul Jimi Hendrix de chitarele sale. Cele care apar în trailer sunt complet greșite pentru perioada respectivă. Chitarele pe care le-a folosit sunt prea cunoscute, prea documentate, prea parte a ceea ce este Hendrix pentru o lume întreagă de atâta vreme. Știu că nu e un documentar și există licențe artistice, dar la fel de bine, în aceeași logică putem face un film în care să apară un papă purtând un turban musulman, nu?!


Hey Jimi!

Vorba cuiva, “a fost 4 ani în lumina reflectoarelor, a avut vreo 600 de concerte și a scos 4 albume, și dă de lucru la o lume întreagă de 40 de ani încoace”. 41 de ani, astăzi 18 septembrie.

Încă e considerat cel mai mare chitarist de rock din toate timpurile. Habar n-am ce ar fi făcut dacă mai trăia, dar îl ascult și astăzi. Când am putut, i-am făcut o vizită la ultimul domiciliu lumesc, în Renton, WA, și i-am lăsat o țigară. Când radioul mașinii închiriate a început să cânte “Red House”, am zâmbit de unul singur. Cheers, mate!


Angel

Ieri am bătut la porțile raiului. Și când faci ceva, există întotdeauna consecințe. După faptă și răsplată, cum îți așterni, așa dormi, semeni ce-ai cules… Bref, karma.

Când bați, uneori ți se răspunde. Alteori chiar se deschide poarta. Și ce să iasă din rai? Fâl fâl fâl, poate un înger.

Piesa asta e din cele vehiculate mai puțin. E adevărat că a ieșit postum și am o vagă bănuială că e și ușor cam neterminată. Dar nu știu cum se face, la Hendrix și demo-urile sună mai bine decât produsele finite ale altora. Bafta moștenitoarei Janie, care scoate pe bandă rulantă, în combinații aparent infinite, cam tot ce a produs vreodată fratele vitreg Jimi. Și chiar mai mult de atât.

Versurile cântecului au fost recitate la înmormântare. De parcă și-ar fi scris singur epitaful. Și poate chiar a făcut-o, nu degeaba vedea muzica în culori și sculpta în sunet.

E o piesă aparte, puțini au preluat-o. Singurul care a avut succes (moderat), a fost Rod Stewart, în 1972, cînd încă era cu The Faces. Și Ronnie Wood încă nu se mutase cu slujba la Rolling Stones.

Oops, dar cică Faces s-au reunit oficial anul trecut. cu Mick Hucknall în locul lui Rod Stewart. Da, da, roșcovanul de la Simply Red. Din minunile marketingului muzical, nu din cele îngerești.

* * *

O întrebare îmi stătea pe limbă cam de când l-am descoperit pe Derek Trucks și apoi pe soția dânsului, Susan Tedeschi. Oare de ce oamenii aștia cântă separat și nu în familie? Adică au putut să facă doi copii, dar o trupă și un album e prea mult?

Se pare că au ajuns și ei la aceeași concluzie, drept pentru care acum există Tedeschi Trucks Band. Vor avea și un album, “Revelator”, pe 7 iunie. Până atunci, abonații la newsletter primesc o primă piesă, “Bound For Glory”. Uite de aici.

Bound For Glory