Joe Bonamassa face cadouri

Joe este un om care se promovează. Enervant de mult și câteodată într-o manieră aproape disperat-arogantă, dar o face.

Până la urmă, nimic de reproșat, (și) asta e treaba lui, are ceva de vândut și ne bate la cap să cumpărăm; decizia finală e a fiecăruia.

Joe Bonamassa

Ca orice bun vânzător, face cadouri, dă bombonele și floricele. Cel mai nou pe listă, o colecție de 10 piese, din toate perioadele carierei sale de până acum, gratuit. Sau mă rog, plata este adresa de mail a fiecăruia și înscrierea pe lista lui de distribuție (și vin newsletterele, nu vă faceți iluzii).

Procedura e simplă; intrați la http://jbonamassa.com/free-bonamassa-album/ și urmați instrucțiunile.

Audiție plăcută!


2014: Hart + Bonamassa = Live

Și anume “Live In Amsterdam” , începând din 24 martie. După două albume de studio de succes, era păcat să nu avem și un concert, prea funcționează bine acest duo.

Beth Hart & Joe BonamassaRecunosc, sunt un fan al acestei formule, mi se pare absolut ideală pentru amândoi. “Seesaw”, albumul anterior, a fost nominalizat la Grammy 2014  pentru cel mai bun album de blues. Din partea mea, atât “Seesaw”, cât și “Don’t Explain”, meritau amândouă măcar nominalizarea.

Live avusesem până acum doar apariția ca invitată a lui Beth Hart pe “Beacon Theatre: Live from New York’”. Din fericire, iată că apare și acest “Live In Amsterdam”. Mă duc să mă așez la coadă.


Hart & Bonamassa, tura a doua

Neobositul Bonamassa apare pentru a treia oară anul acesta. Albumul anterior cu Beth Hart, “Don’t Explain”, s-a bucurat de critici bune, a vândut rezonabil de bine, așa că de ce nu?

Părerea mea este că Bonamassa dă cel mai bine alături de altcineva, care să-i completeze carențele vocale și mai ales de carismă, fie că este vorba de Glenn Hughes sau de Beth Hart. În plus, genul muzical pare să-l avantajeze.

Pentru că din nou este un album de cover-uri soul și r’n’b, mai vechi sau mai noi. „Seesaw” este produs de același Kevin Shirley, deja nedezlipit de orice proiect Bonamassa. Și Hart. Și Black Country Communion.

Hart & Bonamassa Seesaw

Va apărea pe 21 mai și pare să sune încă și mai bine decât “Don’t Explain”. La vremea respectivă, mă așteptam să ducă acasă Grammy-urile și alte premii cu roaba. N-a fost să fie așa, criticii au avut alte păreri, piața a votat altfel cu portofelele, dar mie mi-a plăcut. Sunt convins că o să-mi placă și ăsta micu’ și nou’, indiferent ce zice lumea.


Bonamassa. Din nou.

În ultimii ani, Joe Bonamassa pare să fie peste tot. Omul muncește îngrozitor de mult, e inuman de productiv, explorează, caută… Absolut lăudabil, dar și deconcertant.

Joe Bonamassa, Manchester 2012

Ca și consumator al produselor lui, mi-e greu să țin pasul. Astăzi scoate un album (excepțional) cu Beth Hart, mâine unul de funk. Ieri a mai scos un altul cu Black Country Communion, poimâine un concert complet acustic de blues. Și tot așa.

Diversitatea e de apreciat, dar lipsa focusului se simte. Omul nu s-a dumirit ce vrea să facă sau, și mai grav, vrea să mulțumească pe toată lumea. Nu e nevoie, părerea generală este pozitivă, ce scoate este apreciat la superlativ, ar putea să se relaxeze o țâră.

În aceeași logică “scoatem de toate, câte patru proiecte diferite pe an”, la sfârșitul lunii va apărea un album acustic, “An Acoustic Evening At the Vienna Opera House”. Înregistrat live, la opera din Viena, evident. Scot pe CD, vinil, DVD, Blu-Ray. În pachete cu tricouri, postere, pene de chitară, cănuțe și alte bombonele.

An Acoustic Evening At The Vienna Opera House

Trebuie să recunosc că îl aștept cu mare interes. Omul îmi place, chiar îi apreciez eforturile și aproape că îi invidiez puterea de muncă. Până acum am reușit să-l urmăresc, mai puțin albumul de funk de la începutul anului, la care am cedat din motive de gen.

Doar că mi-e dor de vremurile alea simple, când dărâma Rockpalast-ul în trio, direct la obiect, fără atâtea dileme și căutări existențiale. Sau financiare. Poate că, în subconștient, asta sper de la concertul ăsta. Ceva simplu, curat si la obiect.

“Athens To Athens”, live at Vienna Opera House

Bonamassa: „Driving Towards The Daylight”

Joe B nu vede luminița de la capătul tunelului, nici nu conduce spre vreun răsărit oareșcare. Zilele astea e în plin soare, atât de sus că i-a dispărut și umbra.

JOE_BO~1

Incredibil de ocupat și productiv, parcă e peste tot zilele astea. Scoate albume ba cu Black Country Communion, ba cu Beth Hart, ba solo. Câte 2-3 pe an. Asta când nu e în vreun turneu, sau pe la vreun mega-festival, gen Crossroads-ul lui Clapton.

Eu obosesc urmărindu-l, la un moment dat chiar mă plictisisem. Joe ăla care îmi plăcea mie era blues-rockerul din concertul de la Rockspalast, nu cetățeanul apretat de la Royal Albert Hall, cu ochelarii cât cepele, de mândrie că e acolo și mai e și Clapton lângă el, pe scenă.

Dar să nu fiu răutăcios, omul merită tot respectul și aduce blues-ul (un curent de nișă zilele astea) unei noi generații. Și da, face chestii mișto, orice nostalgii aș avea eu.

Noul album, “Driving Towards Daylight”, va ajunge pe piață pe 22 mai. A lăsat world music-ul din “Black Rock” în treaba lui de world music, de data asta e blues. Cu accente britanice, că omului i-au plăcut mai mult Clapton, Beck și Gallagher decât conaționalii săi americani.

11 piese, din care doar trei originale. Restul, coveruri – Robert Johnson, Howlin’ Wolf, Tom Waits, Buddy Miller… Și da, rifful ăla din “Who’s Been Talkin’?” nu e al lui Page, chit că sună 1-1 a “Whole Lotta Love”. Eh, e blues, lucrurile se împrumută lejer.

Primul single, primul clip.

Ah, da, are și invitați – Brad Whitford, de la Aerosmith (însoțit de Whitford Jr, Harrison), Pat Thrall… Plus producătorul preferat, nelipsitul Kevin Shirley.

E mișto și merită ascultat? Sigur că da. O să se vândă? Mai ceva decât proverbiala pâine caldă.