Family Tree of True Rockers – Black Stone Cherry și Monster Truck în Viena

Pe Black Stone Cherry am avut norocul de a-i descoperi încă de la începuturile lor și Hell And High Water s-a auzit în tot blocul o perioadă bună. Pe Monster Truck i-am văzut live anul trecut în deschidere la Deep Purple. Amândouă trupele la pachet nu puteau să fie decât un imens tort sonor, absolut irezistibil. Tortul s-a servit (și) într-o seară de vineri, 23 noiembrie a.c. la Arena Wien, un loc cu o istorie bogată, un centru de cultură alternativă de mai bine de trei decade încoace.

Monster Truck @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Why Are you Not Rocking? și Monster Truck intră pe scenă direct în viteza a cincea, cu subtilitatea… well… unui Monster Truck. True Rocker urmează aproape ca un truism.

Doar 10 piese, dar un set concentrat și divers, extras din toate cele trei albume, prestația vieneză a canadienilor a fost o reflecție a potențialului unei trupe încă în evoluție, cu o efervescență creatoare ancorată solid în blues rock, cu  arome puternice southern și stoner. Și ceva hockey, ca să fie masa bogată și pentru specificitate culturală (chiar dacă The Enforcer a lipsit din setlist).

Dacă pentru Evolution bârfitorii au cârcotit că trag prea mult cu ochiul la conaționalii Nickelback, Devil Don’t Care e doar unul dintre exemplele de atitudine pe care Kroeger nu o va avea vreodată. În rest, vorba aia, Don’t Tell Me How To Live.

Monster Truck @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

După două EP-uri și trei albume din 2010 încoace (True Rockers a apărut pe 14 septembrie, la Mascot Records / Mascot Label Group) Monster Truck sunt o certitudine și au deja alura și carura unui headliner. Cu siguranță nu va trece mult și își vor ocupa locul câștigat prin multă muncă și inspirație.

Oficial seara nu a fost sold out, dar în timp ce Jon saluta publicul bine încălzit, sala se umpluse de mulțimea care îi aștepta pe Black Stone Cherry, reveniți în Viena după mai bine de 12 ani.

Black Stone Cherry @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Burnin’ deschide setul și setează temperatura. Family Tree este cel de al șaselea album de studio, a apărut pe 20 aprilie la Mascot Records / Mascot Label Group și trebuie promovat, așa că am avut parte de o jumătate din el, aproape o treime din setlistul serii.

Black Stone Cherry sunt acum o trupă matură, după deja 17 ani de activitate. Cu o energie ce nu transpare deplin în studio, Ben Wells (chitară) și Jon Lawhon (bas) învârtindu-se ca doi derviși dansatori și John Fred Young (tobe) care bate la tobe din orice poziție, mai puțin așezat la ele ca omul, cu tot ce are la dispoziție, foarte à la John Bonham, iar singurul nevoit să stea lipit de microfonul său (sau măcar pe aproape) a fost Chris Robertson, constrâns de rolul de vocalist.

Sunt o trupă născută (și crescută) pe scenă, habitatul lor natural. Show-ul este o a doua natură și dau 150%, mă îndoiesc să fi asistat la o excepție. Au venit să cânte și o fac cu o plăcere ce transpare în fiecare gest și în fiecare silabă articulată. În sală au doar fani, dar cu siguranță pot converti orice public, entuziasmul lor este mult prea contagios, iar transferul de energie este aproape palpabil.

Black Stone Cherry @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Family Tree are multe conotații și toate transpar pe parcursul concertului, indiferent din ce perioadă sunt piesele. My Last Breath oferă cea mai simplă interpretare, emoția contagioasă cu care Chris Robertson cântă despre viața sa acum la 33 de ani, ca soț și ca tată.

Dar lucrurile merg mult mai departe și mai adânc. Au crescut în sala de repetiții a Kentucky Headhunters, iar John Fred Young e fiul lui Richard Young și nepotul lui Fred Young, chitaristul, respectiv toboșarul vânătorilor de capete. Moștenirea sudistă se simte în fiecare por, country, southern, gospel, blues… toate se împletesc într-o energie aparte, recognoscibilă imediat. Vin din Edmonton, Kentucky, țin sus steagul muzicii în care au crescut și o duc cu dezinvoltură și mult aplomb în secolul XXI, într-o manieră extrem de modernă și totuși atât de familiară.

Peace Is Free, de pe Folklore And Superstition, cel de al doilea album, este concluzia optimistă a serii. Simplu, la obiect și plin de speranță, piesa a fost cântată într-un singur glas de o sală fascinată de experiența avută, două ore despre imediatul cotidian și multă, foarte multă bucurie.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
Monster Truck: https://goo.gl/dDKTus și https://goo.gl/q4QApY
Black Stone Cherry: https://goo.gl/hYhtVF și https://goo.gl/X7YgtZ

Setlist Monster Truck:

1. Why Are You Not Rocking? (Sittin’ Heavy, 2016)
2. True Rocker (True Rockers, 2018)
3. Don’t Tell Me How to Live (Sittin’ Heavy, 2016)
4. Old Train (Furiosity, 2013)
5. Evolution (True Rockers, 2018)
6. Denim Danger (True Rockers, 2018)
7. For the Sun (Furiosity, 2013)
8. Devil Don’t Care (True Rockers, 2018)
9. Sweet Mountain River (Furiosity, 2013)
10. The Lion (Furiosity, 2013)

Setlist Black Stone Cherry:

1. Burnin’ (Family Tree, 2018)
2. Me And Mary Jane (Magic Mountain, 2014)
3. Maybe Someday (Black Stone Cherry, 2006)
4. Bad Habit (Family Tree, 2018)
5. Like I Roll (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
6. My Last Breath (Family Tree, 2018)
7. Cheaper To Drink Alone (Kentucky, 2016)
8. Soul Machine / Sabotage (Kentucky, 2016)
9. Soulcreek (Folklore And Superstition, 2008)
10. James Brown (Family Tree, 2018)
11. Things My Father Said (Folklore And Superstition, 2008)
12. Ain’t Nobody (Family Tree, 2018)
13. In My Blood (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
14. Blind Man (Folklore And Superstition, 2008)
15. Drums Solo
16. Hoochie Coochie Man (Willie Dixon cover)
17. Lonely Train (Black Stone Cherry, 2006)
18. Blame It On The Boom Boom (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
19. White Trash Millionaire (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
20. Family Tree (Family Tree, 2018)

Bis:

21. Peace Is Free (Folklore And Superstition, 2008)


Bonamassa. Din nou.

În ultimii ani, Joe Bonamassa pare să fie peste tot. Omul muncește îngrozitor de mult, e inuman de productiv, explorează, caută… Absolut lăudabil, dar și deconcertant.

Joe Bonamassa, Manchester 2012

Ca și consumator al produselor lui, mi-e greu să țin pasul. Astăzi scoate un album (excepțional) cu Beth Hart, mâine unul de funk. Ieri a mai scos un altul cu Black Country Communion, poimâine un concert complet acustic de blues. Și tot așa.

Diversitatea e de apreciat, dar lipsa focusului se simte. Omul nu s-a dumirit ce vrea să facă sau, și mai grav, vrea să mulțumească pe toată lumea. Nu e nevoie, părerea generală este pozitivă, ce scoate este apreciat la superlativ, ar putea să se relaxeze o țâră.

În aceeași logică “scoatem de toate, câte patru proiecte diferite pe an”, la sfârșitul lunii va apărea un album acustic, “An Acoustic Evening At the Vienna Opera House”. Înregistrat live, la opera din Viena, evident. Scot pe CD, vinil, DVD, Blu-Ray. În pachete cu tricouri, postere, pene de chitară, cănuțe și alte bombonele.

An Acoustic Evening At The Vienna Opera House

Trebuie să recunosc că îl aștept cu mare interes. Omul îmi place, chiar îi apreciez eforturile și aproape că îi invidiez puterea de muncă. Până acum am reușit să-l urmăresc, mai puțin albumul de funk de la începutul anului, la care am cedat din motive de gen.

Doar că mi-e dor de vremurile alea simple, când dărâma Rockpalast-ul în trio, direct la obiect, fără atâtea dileme și căutări existențiale. Sau financiare. Poate că, în subconștient, asta sper de la concertul ăsta. Ceva simplu, curat si la obiect.

“Athens To Athens”, live at Vienna Opera House