Loreena McKennitt: Turneul Lost Souls a fermecat și Viena

Loreena McKennitt ocupă un loc aparte în panteonul muzicii contemporane. Canadiană cu rădăcini irlandeze și scoțiene, a urmărit cu pasiune tot ceea ce înseamnă “celticitatea”, din Irlanda până pe Drumul Mătăsii și din Europa până în nordul Africii, absorbind istorie, folclor și cultură în coordonate geografice precise.. Exponentă a unei muzici de inspirație în principal celtică, a fost comparată ocazional cu Enya, comparație validă la un mod superficial și adesea nu în favoarea celei din urmă.

Ca și model de business, Loreena este un exemplu citat în școlile de marketing, un artist care a rămas complet independent reușind să vândă peste 14 milioane de albume, nominalizată de două ori la Grammy, câștigătoare a două premii Juno (Grammy-urile canadiene), a unui Billboard International Achievement Award… Toate astea pe lângă distincții oficiale oferite atât de universități prestigioase, cât și de instituții de stat. Printre altele, este și colonel onorific al forțelor aeriene canadiene, ca o recunoaștere a implicării sale în domeniul activităților de căutare și salvare a victimelor accidentelor navale.

Anul trecut a apărut Lost Souls, cel de al zecelea album de studio (într-o carieră ce se întinde deja pe mai bine de trei decenii), iar turneul de promovare al noului material a ajuns și la Viena pe 31 martie.

Loreena McKennitt in Vienna 2019, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Un concert Loreena McKennitt este o experiență pe care simpla audiție a înregistrărilor nu o poate anticipa. Într-un setting minimalist, de o eleganță discretă, muzica este mereu în prim-plan. Loreena este indubitabil starul spectacolului, plutind între pian, harpă și acordeon, cântând și povestind.

Alături de ea au fost complici de mai bine de 20 ani ca Brian Hughes (chitară, oud și buzuki celtic), Caroline Lavelle (violoncel), Hugh Marsh (vioară), ca și parteneri mai noi, Dudley Philips (bas) și Robert Brian (tobe).

Scopul turneului fiind de a promova cel mai nou album, evident că piesele de pe Lost Souls au avut o pondere importantă în setlist (a cântat șase piese, două treimi din album), dar s-au integrat perfect printre cele mai vechi, trecând prin toată cariera și răsfoind întregul său catalog.

Loreena McKennitt in Vienna 2019, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Fără vreun artist în deschidere, concertul a fost împărțit în două părți. Deschiderea, cu Bonny Portmore, a setat instantaneu dispoziția și atmosfera. Loreena McKennitt are o aură de trubadur modern. Cântă povești și reușește să transforme orice sală, oricât de mare, într-un spațiu intim și extrem de confortabil, iar artistul este angajat permanent într-un dialog cu publicul.

Delicatețea construcției artistice nu înseamnă și fragilitate. Energia este aproape palpabilă, circulă liber și emoția transmisă atinge niveluri incredibile. Am văzut bărbați în toată firea plângând la propriu (mai discret, așa), iar călătoria muzicală a fost un carusel fără vreo urmă de stridență în care timpul este suspendat.

Bonny Swans a încheiat prima parte a setului într-o manieră foarte rock, cu McKennitt la pian supraveghindu-i pe Hughes și Marsh schimbând solouri aproape heavy.

Loreena McKennitt in Vienna 2019, by Adrian Coleașă

Photo by Adrian Coleașă

Loreena McKennitt strălucește, înaltă druidesă a unei experiențe profund ritualice. Cu o voce incredibilă și o prezență de o strălucire intensă dar molcomă și foarte hrănitoare. Susținută impecabil de muzicieni de mare clasă, nu cântă, ci transcede timp și spațiu. Fiecare își are rolul său, adaugă și mai multă eleganță muzicii, inclusiv spectatorii. Ca orice act de magie trebuie experimentat, vocabularul nepretându-se descrierii unui eveniment superb.

Lost Souls anunță sfârșitul acestei aventuri și zorii uneia noi, mereu pe drumul către acasă. “This journey’s  over, another’s just begun, […] I’m coming home again”.

Dante’s Prayer a încheiat concertul, singura încheiere potrivită a unui moment unic. “Please remember me”, o rugăminte simplă, pe care cu siguranță o vor respecta toți cei care au avut norocul să participe la această seară și care au rămas în picioare ovaționând și aplaudând o bună bucată de vreme. Mă îndoiesc să o uite cineva.

Adrian Coleașă

Concertul Loreena McKennitt din Viena a fost prezentat de Live Nation Austria.

Cele două galerii foto ale serii sunt disponibile la https://tinyurl.com/y5nbfdom și la https://tinyurl.com/y6l5v6zq.

imager

Photo by Richard Haughton

Setlist Loreena McKennitt

1. Bonny Portmore (The Visit, 1991)
2. All Souls Night (The Visit, 1991)
3. A Hundred Wishes (Lost Souls, 2018)
4. Ages Past, Ages Hence (Lost Souls, 2018)
5. The Ballad of the Foxhunter (Lost Souls, 2018)
6. Marco Polo (The Book Of Secrets, 1997)
7. Spanish Guitars and Night Plazas (Lost Souls, 2018)
8. The Star of the County Down (traditional The Wind That Shakes The Barley, 2010)
9. The Two Trees (The Mask And The Mirror, 1994)
10. The Bonny Swans (The Mask And The Mirror, 1994)
Intermission
11. The Mystic’s Dream (The Mask And The Mirror, 1994)
12. Santiago (The Mask And The Mirror, 1994)
13. As I Roved Out (The Wind That Shakes The Barley, 2010)
14. Manx Ayre (Lost Souls, 2018)
15. The Lady of Shalott (The Visit, 1991)
16. The Mummer’s Dance (The Book Of Secrets, 1997)
17. The Old Ways (The Visit, 1991)
18. Lost Souls (Lost Souls, 2018)
Encore
19. Huron ‘Beltane’ Fire Dance (Parallel Dreams, 1989)
20. Dante’s Prayer (The Book Of Secrets, 1997)


Family Tree of True Rockers – Black Stone Cherry și Monster Truck în Viena

Pe Black Stone Cherry am avut norocul de a-i descoperi încă de la începuturile lor și Hell And High Water s-a auzit în tot blocul o perioadă bună. Pe Monster Truck i-am văzut live anul trecut în deschidere la Deep Purple. Amândouă trupele la pachet nu puteau să fie decât un imens tort sonor, absolut irezistibil. Tortul s-a servit (și) într-o seară de vineri, 23 noiembrie a.c. la Arena Wien, un loc cu o istorie bogată, un centru de cultură alternativă de mai bine de trei decade încoace.

Monster Truck @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Why Are you Not Rocking? și Monster Truck intră pe scenă direct în viteza a cincea, cu subtilitatea… well… unui Monster Truck. True Rocker urmează aproape ca un truism.

Doar 10 piese, dar un set concentrat și divers, extras din toate cele trei albume, prestația vieneză a canadienilor a fost o reflecție a potențialului unei trupe încă în evoluție, cu o efervescență creatoare ancorată solid în blues rock, cu  arome puternice southern și stoner. Și ceva hockey, ca să fie masa bogată și pentru specificitate culturală (chiar dacă The Enforcer a lipsit din setlist).

Dacă pentru Evolution bârfitorii au cârcotit că trag prea mult cu ochiul la conaționalii Nickelback, Devil Don’t Care e doar unul dintre exemplele de atitudine pe care Kroeger nu o va avea vreodată. În rest, vorba aia, Don’t Tell Me How To Live.

Monster Truck @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

După două EP-uri și trei albume din 2010 încoace (True Rockers a apărut pe 14 septembrie, la Mascot Records / Mascot Label Group) Monster Truck sunt o certitudine și au deja alura și carura unui headliner. Cu siguranță nu va trece mult și își vor ocupa locul câștigat prin multă muncă și inspirație.

Oficial seara nu a fost sold out, dar în timp ce Jon saluta publicul bine încălzit, sala se umpluse de mulțimea care îi aștepta pe Black Stone Cherry, reveniți în Viena după mai bine de 12 ani.

Black Stone Cherry @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Burnin’ deschide setul și setează temperatura. Family Tree este cel de al șaselea album de studio, a apărut pe 20 aprilie la Mascot Records / Mascot Label Group și trebuie promovat, așa că am avut parte de o jumătate din el, aproape o treime din setlistul serii.

Black Stone Cherry sunt acum o trupă matură, după deja 17 ani de activitate. Cu o energie ce nu transpare deplin în studio, Ben Wells (chitară) și Jon Lawhon (bas) învârtindu-se ca doi derviși dansatori și John Fred Young (tobe) care bate la tobe din orice poziție, mai puțin așezat la ele ca omul, cu tot ce are la dispoziție, foarte à la John Bonham, iar singurul nevoit să stea lipit de microfonul său (sau măcar pe aproape) a fost Chris Robertson, constrâns de rolul de vocalist.

Sunt o trupă născută (și crescută) pe scenă, habitatul lor natural. Show-ul este o a doua natură și dau 150%, mă îndoiesc să fi asistat la o excepție. Au venit să cânte și o fac cu o plăcere ce transpare în fiecare gest și în fiecare silabă articulată. În sală au doar fani, dar cu siguranță pot converti orice public, entuziasmul lor este mult prea contagios, iar transferul de energie este aproape palpabil.

Black Stone Cherry @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Family Tree are multe conotații și toate transpar pe parcursul concertului, indiferent din ce perioadă sunt piesele. My Last Breath oferă cea mai simplă interpretare, emoția contagioasă cu care Chris Robertson cântă despre viața sa acum la 33 de ani, ca soț și ca tată.

Dar lucrurile merg mult mai departe și mai adânc. Au crescut în sala de repetiții a Kentucky Headhunters, iar John Fred Young e fiul lui Richard Young și nepotul lui Fred Young, chitaristul, respectiv toboșarul vânătorilor de capete. Moștenirea sudistă se simte în fiecare por, country, southern, gospel, blues… toate se împletesc într-o energie aparte, recognoscibilă imediat. Vin din Edmonton, Kentucky, țin sus steagul muzicii în care au crescut și o duc cu dezinvoltură și mult aplomb în secolul XXI, într-o manieră extrem de modernă și totuși atât de familiară.

Peace Is Free, de pe Folklore And Superstition, cel de al doilea album, este concluzia optimistă a serii. Simplu, la obiect și plin de speranță, piesa a fost cântată într-un singur glas de o sală fascinată de experiența avută, două ore despre imediatul cotidian și multă, foarte multă bucurie.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
Monster Truck: https://goo.gl/dDKTus și https://goo.gl/q4QApY
Black Stone Cherry: https://goo.gl/hYhtVF și https://goo.gl/X7YgtZ

Setlist Monster Truck:

1. Why Are You Not Rocking? (Sittin’ Heavy, 2016)
2. True Rocker (True Rockers, 2018)
3. Don’t Tell Me How to Live (Sittin’ Heavy, 2016)
4. Old Train (Furiosity, 2013)
5. Evolution (True Rockers, 2018)
6. Denim Danger (True Rockers, 2018)
7. For the Sun (Furiosity, 2013)
8. Devil Don’t Care (True Rockers, 2018)
9. Sweet Mountain River (Furiosity, 2013)
10. The Lion (Furiosity, 2013)

Setlist Black Stone Cherry:

1. Burnin’ (Family Tree, 2018)
2. Me And Mary Jane (Magic Mountain, 2014)
3. Maybe Someday (Black Stone Cherry, 2006)
4. Bad Habit (Family Tree, 2018)
5. Like I Roll (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
6. My Last Breath (Family Tree, 2018)
7. Cheaper To Drink Alone (Kentucky, 2016)
8. Soul Machine / Sabotage (Kentucky, 2016)
9. Soulcreek (Folklore And Superstition, 2008)
10. James Brown (Family Tree, 2018)
11. Things My Father Said (Folklore And Superstition, 2008)
12. Ain’t Nobody (Family Tree, 2018)
13. In My Blood (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
14. Blind Man (Folklore And Superstition, 2008)
15. Drums Solo
16. Hoochie Coochie Man (Willie Dixon cover)
17. Lonely Train (Black Stone Cherry, 2006)
18. Blame It On The Boom Boom (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
19. White Trash Millionaire (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
20. Family Tree (Family Tree, 2018)

Bis:

21. Peace Is Free (Folklore And Superstition, 2008)


Bonamassa. Din nou.

În ultimii ani, Joe Bonamassa pare să fie peste tot. Omul muncește îngrozitor de mult, e inuman de productiv, explorează, caută… Absolut lăudabil, dar și deconcertant.

Joe Bonamassa, Manchester 2012

Ca și consumator al produselor lui, mi-e greu să țin pasul. Astăzi scoate un album (excepțional) cu Beth Hart, mâine unul de funk. Ieri a mai scos un altul cu Black Country Communion, poimâine un concert complet acustic de blues. Și tot așa.

Diversitatea e de apreciat, dar lipsa focusului se simte. Omul nu s-a dumirit ce vrea să facă sau, și mai grav, vrea să mulțumească pe toată lumea. Nu e nevoie, părerea generală este pozitivă, ce scoate este apreciat la superlativ, ar putea să se relaxeze o țâră.

În aceeași logică “scoatem de toate, câte patru proiecte diferite pe an”, la sfârșitul lunii va apărea un album acustic, “An Acoustic Evening At the Vienna Opera House”. Înregistrat live, la opera din Viena, evident. Scot pe CD, vinil, DVD, Blu-Ray. În pachete cu tricouri, postere, pene de chitară, cănuțe și alte bombonele.

An Acoustic Evening At The Vienna Opera House

Trebuie să recunosc că îl aștept cu mare interes. Omul îmi place, chiar îi apreciez eforturile și aproape că îi invidiez puterea de muncă. Până acum am reușit să-l urmăresc, mai puțin albumul de funk de la începutul anului, la care am cedat din motive de gen.

Doar că mi-e dor de vremurile alea simple, când dărâma Rockpalast-ul în trio, direct la obiect, fără atâtea dileme și căutări existențiale. Sau financiare. Poate că, în subconștient, asta sper de la concertul ăsta. Ceva simplu, curat si la obiect.

“Athens To Athens”, live at Vienna Opera House