Corporate rock’n’roll?
Postat: 10/02/2012 Înscris în: Muzică | Tags: blues, james williamson, jim allchin, microsoft, punk, rock, sony Scrie un comentariuNu judeca o carte după coperți sau omul după ceea ce muncește ca să trăiască (ca să fim buni romglezi).
James Williamson a fost vicepreședinte pentru tehnologie la Sony. Din 2009 e chitaristul lui Iggy Pop. Din nou, pentru că mai fusese în anii ‘70 (pe “Raw Power”, de exemplu).
Zilele trecute, l-am regăsit pe Jim Allchin. Îl știam pe vremuri președinte al diviziei de servere la Microsoft. Până în 2007, când și el s-a întors la prima dragoste, muzica. Acum e la ail doilea album, “Overclocked”, și muzician cu normă întreagă.
Morala? Nu e niciodată prea târziu și dragostea învinge? Oh, well, îmi place cum sună.
Manu Chao, huligan muzical
Postat: 18/04/2011 Înscris în: Live, Muzică | Tags: alternativ, latino, madame hooligan, Manu Chao, punk, rock 8 comentariiN-am putut să mă abțin și m-am dus totuși la cântarea lui Manu Chao. Oricât am cârcotit asupra locului concertului. Deh, o fi bine, o fi rău, am o mare slăbiciune pentru Manu.
În deschidere au fost Madame Hooligan, proiectul american al lui Radu Almășan. Nu am devenit fan, dar sunt interesanți și mi s-au părut potriviți ca și trupă de deschidere.
Cine nu l-a văzut niciodată pe Manu live și îl știe doar din înregistrările de studio cu siguranță a avut o surpriză. Nu e Manu cel soft care susură Me Gustas Tu, e Manu cel hiperenergic care a pornit o revoluție sonoră în 1987 cu Mano Negra. Omulețul ăsta (care va împlini în iunie 50 de ani) are o energie absolut incredibilă. Nu am experimentat niciodată ceva de genul concertului Manu Chao & Radio Bemba din 2008, atât de irezistibil și pozitiv. Poate singurul care s-a apropiat, în experiența mea, a fost Robert Plant.
Și spectatorii care au umplut Sala Palatului sâmbătă au simțit-o pe pielea lor; nu am văzut pe nimeni stând jos, au dansat și au cântat de la început până la sfârșit. Indiferent ce părere are fiecare despre Manu și muzica lui, efectul nu poate fi contestat. O cură de bucurie și veselie, chiar dacă subiectele cântecelor sunt de multe ori amare. Deh, la vie est belle, le monde est pourri.
La Ventura a fost un mini-turneu balcanic, pornit pe 2 aprilie în Ljubljana și care încheie mâine seară în Istanbul. Grupul a fost absolut minimal. Pe Manu l-au însoțit doar chitaristul Madjid Fahem și veteranul Mano Negra, Garbancito (Philippe Teboul), de data asta la tobe. Ceea ce nu i-a împiedicat să ia ditamai sala pe sus, s-o facă bucați și s-o facă la loc, mai bună măcar pentru o seară.
Poze (câte am reușit să fac, că nu stăteau oamenii locului, civilizat, la pozat) sunt în pagina de Facebook a blogului.
Niște huligani, dom’le. Măcar de-ar fi mai mulți ca ei. Și mai mulți, și mai mulți, și mai mulți…
Wayne Kramer, revoluționar american
Postat: 14/04/2011 Înscris în: Muzică | Tags: mc5, punk, rock, wayne kramer Scrie un comentariuNu tot tineretul american de la sfârșitul anilor ‘60 se legăna cu flori în păr prin iarba de la Woodstock. Și nu toate conceptele revoluționare ale momentului erau pașnice. Detroit era un oraș muncitoresc, cu probleme rasiale și concepții radicale. Și muzica reflecta, ca de obicei, mediul.
Inspirați de marxismul maoist al Panterelor Negre apăreau Panterele Albe. Co-fondate de John Sinclair, care era și managerul MC5, una dintre trupele proto-punk. Extremiști de stânga expliciți în versuri, extremiști muzicali în ton și expresie, păreau de neoprit.
Dar revoluția s-a terminat înainte sa înceapă, înecată mai ales în droguri. MC5 au existat între 1964 și 1972 și au lăsat doar trei albume, referințe și șabloane pentru mișcarea punk ce va urma.
Wayne Kramer a fost unul dintre cei doi chitariști ce au fondat MC5. După sfârșitul trupei, și-a împărțit timpul între comiterea de infracțiuni și dependența de droguri. Până în 1975, când a fost arestat pentru trafic de cocaină și trimis la închisoare pentru doi ani.
După eliberare, a început o a doua viață muzicală, ce continuă și astăzi. Încă și mai prolific decât în tinerețea sa zbuciumată, dar nu mai puțin radical în idei și expresie. Care s-a maturizat, diversificat și sofisticat.
Semnat de Brett Gurewitz la Epitaph, mai apoi la propria sa casă de discuri, Kramer este mai activ ca niciodată. Deși nu mai propovăduiește revoluția ce n-a apucat să se întâmple, a rămas un activist.
Ah da, a ajuns încă o dată în închisoare, în 2009. Cu ocazia unui concert dat la Sing Sing, unde l-au însoțit prieteni precum Tom Morello (Rage Against The Machine/Audioslave), Jerry Cantrell (Alice In Chains), Billy Bragg, Perry Farell (Jane’s Addiction), Gilby Clarke și Don Was.
Flogging Molly: Iarbă verde, import Irlanda
Postat: 10/03/2011 Înscris în: Instrumente, Muzică | Tags: b'estfest, celtic, flogging molly, punk, rock Scrie un comentariuNormal că e verde. Vorba unui domn extrem de respectabil, “cât eram acolo a plouat de două ori; din septembrie până-n iunie, și din iulie până-n august”.
Așa că, statistic, probabil că ploua în ziua în care Dave King a părăsit Dublinul cu chitara la spinare și a luat-o încotro a văzut cu ochii, adică în America. Adică nu s-a oprit până în California (o fi adormit pe drum, săracu’). Și cânta rock (heavy metal, vă rog frumos, ba cu Fastway a lui “Fast” Eddie Clark, ba cu Mandy Meyer, un domn fost la Krokus). În Los Angeles a dat peste niște alți domni, americani de origine irlandeză, plus o doamnă, și uite cam așa a început Flogging Molly. Prin ’93.
Parafrazând Radio Erevan, n-a fost heavy metal, da’ a fost punk, și n-a ieșit americană, da’ era celtică.
Comparația cu Pogues este imediată. Doar că e vorba despre generații și experiențe diferite. Flogging Molly sunt direcți, energici, focusați; cu elemente tradiționale, dar clar ai noului mileniu. Și domnu’ Dave scrie versuri foarte mișto, parol.
Bârfă și trivia: Bridget Regan, doamna cu vioara, este celălalt membru fondator și chiar nevasta lui Dave. Bașca. celălalt cetățean irlandez 100% din trupă, de producție garantată din țara verde fără șerpi (așa e, așa e, n-au d-aștia prin insulă).
Mi-am amintit de ei citind (în newsletterul Metalhead) că au fost confirmați pentru prima zi de B’Estfest, 1 iulie, cu Skunk Anansie și House Of Pain (alți irlandezo-americani). Ceea ce mă enervează îngrozitor, pentru că n-aveam nici un chef să ma duc prin Pipera-Tunari în ziua respectivă. Oricât de verde ar fi iarba.
Midnight Burst 