De weekend – Shout!

Anul era 1959 și Isley Brothers aveau primul hit – Shout!

Un hit minor, dar infecțios. Discurile s-au vândut încet-încet, dar piesa a devenit instantaneu obligatorie în toate sălile de dans.

Interesant este că deși au preluat-o foarte mulți și încă și mai mulți o cântă live, nimeni nu a avut succese deosebite cu ea. La americani a ajuns și în repertoriul obligatoriu de nunți și botezuri, bașca în Grammy Hall Of Fame. Și tot nu se vede spectaculos în vânzări.

Poate singura excepție ar fi scoțiana Lulu, care a intrat în Top 10 UK cu două înregistrări ale piesei, în 1964 și 1986.

Și da, cel puțin la vremea respectivă, toată lumea cânta “Shout!” live. Cu Beatles în frunte.

Timpul a trecut, piesa a rămas la fel de populară. Printre mulți alții, Green Day o includ des în repertoriul de concert.


Nu-i amor în inima urbei, dom’le!

Cam așa aș fi putut să-mi cânt zilele astea. Orașul ăsta nu e prea vesel de felul lui; sau o fi doar reținut, că avem simțul ridicolului exacerbat și doamne ferește să riscăm să fim penibili în public. Tristețe, frig, întuneric, mizerie… clar, nu-i dragoste p-aici, e marfă rară, se ascunde și aia pe unde poate.

Uite așa am regresat, terapeutic  Când eram mai mic ascultam cu gura cascată o piesă de-i zicea “Ain’t No Love In The Heart Of The City”. Prima oară mi-au cântat-o de pe scenă Iris (când eram printr-a șaptea, la T4). De fiecare dată de-abia o așteptam. Nu mi-era mie clar ce și cum e cu piesa asta, era cam deosebită de restul repertoriului, da’ îmi plăcea. Rău de tot!

N-a durat mult și am descoperit de unde o ascultaseră și ei. Uite-așa am dat si de Whitesnake.

N-am fost primul sau singurul. De fapt, a fost primul lor succes și a rămas în repertoriu din 1978 până astăzi.

Atât de legată era de Whitesnake piesa asta în mintea mea încât nici nu încolțea vreo îndoială că nu ar fi scrisă de ei. Am chiar o bănuială că de la asta i se trage lui Coverdale obsesia textelor cu temă unică “baby baby”.

Dar anii au trecut, am depășt cu greu trauma revelației că nu există Moș Crăciun, eram deja călit, pregătit să aflu alte adevăruri esențiale.

Într-o bună zi, m-a luat adevărul de plete (da, pe vremea aia mai aveam), mi-a întors universul cu roatele în sus și așa l-a lăsat.

Pentru că “Ain’t No Love…” a fost înregistrată prima oară în 1974, de Bobby “Blue” Bland. De scris au scris-o Michael Price și Dan Walsh (am verificat, că nu știam cine-s cetățenii).

Pentru Bobby Bland a fost un hit minor (a ajuns în Top Ten R’n’B și cam atât), dar au înregistrat-o legiuni de artiști. De la Whitesnake la Allman Brothers, de la Al Brown la Vaya Con Dios și de la Chris Farlowe la Jay-Z. Una dintre versiunile mele preferate îi aparține lui Paul Weller.

Acu’ mă întreb și eu, chiar n-o fi? Parcă se lamentează prea mult domnii pentru ceva inexistent. Am fost atent la text, spune clar “fără tine nu e”. Da’ eu sunt de părere că există oricum, avem în stoc, doar ni se pare din când în când că lipsește.


De weekend – Willie and the Hand Jive

Hand jive este un dans asociat atât rock’n’roll-ului, cât și rhythm and blues-ului (să nu confundăm cu eticheta de astăzi, ceea ce se numește Contemporary R’n’B, sau, conform Academiei Cațavencu, rhythm’n’buci).

“Willie and the Hand Jive” a popularizat dansul și a fost un hit pentru Johnny Otis în 1958. Frank Zappa a recunoscut că Otis a fost inspirația pilozităților sale faciale, respectiv celebra “muscă”.

Otis s-a inspirat de la Bo Diddley (mai ales ritmic), alții s-au inspirat de la Otis (hmm… Bow Wow Wow cu “I Want Candy?”).

Eric Clapton a înregistrat o versiune a piesei în 1974, care a intrat în Top 40. Și mulți alții.

Cover-ul meu preferat îi aparține lui George Thorogood, din 1985.


Băiatul alb cu suflet negru

Să ieșim pe stradă și să întrebăm cine este Steve Cropper. Nu, nu în București, ci la mama dânsului, în Statele Unite. Dacă dăm peste cineva care îl știe, cel mai probabil este că tocmai am descoperit un chitarist pasionat de soul.

Soul, un gen de muzică identificat cu negrii americani încă și mai mult decât blues-ul. Doi poli de putere, două centre responsabile pentru procuția genului – Detroit și Memphis, Tamla Motown și Stax.

Trebuie să fii negru ca să ai soul? Uitându-ne la artiști, parcă așa am zice. Mai ales în timpuri segregate și atât de frământate cum au fost anii ‘60. Și totuși.

Realitatea muzicală a fost mereu mult mai integrată decât cea socială, în ambele sensuri.

Steve Cropper este considerat cel mai mare chitarist de soul, cel care a pus umărul la definirea întregului gen. Stax Records (supranumită și Soulsville, USA) este casa lui Steve. Și Steve este extrem de alb, nu e posibilă nici o confuzie.

Steve Cropper

Chitarist genial al trupei rezidente a Stax, Booker T and the MG’s, inginer de sunet, producător, compozitor a fost parte activă și indispensabilă a întregii producții muzicale din anii ‘60. Este co-autor al unor hituri enorme, precum “(Sitting On The) Dock Of The Bay” (Otis Redding), “In The Midnight Hour” (Wilson Pickett), “Soul Man” (Sam & Dave), “Knock On Wood” (Eddie Floyd)… Până și Beatles l-au dorit ca producător, dar n-a fost să fie.

După anii Stax, Cropper și-a făcut propriul studio și a lucrat cu o multitudine de nume diverse precum Tower Of Power, Jeff Beck, Jose Feliciano, Ringo Starr, John Lennon, Neil Young sau Sammy Hagar. Ah, da, a fost implicat masiv în ambele proiecte Blues Brothers. Și în multe altele, de studio și live, pentru că este un tip extrem de solicitat.

Aproape necunoscut publicului larg, se bucură de respectul și recunoașterea industriei muzicale și a egalilor săi. Întrebat ce crede despre Steve Cropper, Keith Richards a spus doar “Perfect, man!”.

Site-ul oficial – http://www.playitsteve.com/