It’s a Holiday in Romania, Dead Kennedys la Quantic

Dead Kennedys sunt, fără îndoială, cea mai feroce figură politică a generației lor, pionieri și creatori de gen. Fără ei probabil că ceea ce știm despre hardcore punk (și nu numai) ar fi arătat altfel.

Într-o zi de marți cu trei ceasuri bune, 3 iulie, în Quantic, i-am avut live, cu o deschidere asigurată de Rock n Ghenă și The Dead Ceaușescus.

Photo by Anca Coleașă

Ca la orice show curent, mamutul blănos din încăpere este absența lui Jello Biafra. Drumurile lor s-au despărțit de mult, fiecare și-a văzut de treabă (unii dintre ei cu mai mult succes decât alții), dar umbra figurii proeminente a fostului vocalist continuă să planeze asupra trupei.

Sunt DK astăzi, fără Biafra, nu mai mult decât un tribute band? Mult prea mult spus când ai în față trei sferturi din formula clasică, dar ceva adevăr parcă este când te uiți că singuri nu au mai scris nimic (să schimbi textul de la MTV Get Off The Air în MP3 Get Off The Web chiar nu se pune).

Cred că întrebarea reală este dacă îi pasă cuiva. Unora da, mie chiar nu. Am venit să văd una intre legendele care au fost pe coloana sonoră a copilăriei mele și asta am primit.

Photo by Adrian Coleașă

Stilul nu s-a schimbat o iotă, energia este acolo, iar Skip îl emulează pe Biafra cât de bine poate. Partea instrumentală curge impecabil, East Bay Ray este imperturbabil în stilul său tributar din greu monștrilor surfului californian ca Dick Dale. Klaus Flouride pare genul meu de Moș Crăciun, cu o alură de bunic zeflemitor, dar cu un ton de bas monstruos și intervenții vocale de o ferocitate care îl pune în umbră pe Skip.

D.H. Peligro, deși nu este unul dintre membrii fondatori (a venit în trupă de-abia în 1981, când Ted a aruncat bețele ca să se apuce de arhitectură), face totuși parte din formula clasică și văzându-l în acțiune pot să înțeleg de ce l-au dorit Red Hot Chilli Peppers înaintea lui Chad Smith. De ce nu a rămas în RHCP e cu totul altă poveste.

Photo by Adrian Coleașă

Ron Skip Brenner este cel mai nou dintr-un șir de vocaliști care au probat încălțrile imense lăsate în urmă de Jello Biafra. Nou nou, dar are deja zece ani în DK și o chimie evidentă cu ceilalți. Nu vocea, nici prestația scenică ar fi problemele lui, deși nu reușesc să mă opresc din comparația cu cel pe care toată lumea îl vede de fapt acolo.

Skip își face treaba, angajează publicul, controversa se menține la un nivel minimal (“nu vă uitați la Campionatul Mondial, fotbalul e ăla american nu ce numiți voi fotbal”), plus câteva texte care poate m-ar fi prins dacă nu le-aș fi auzit deja în orice concert al lui, cu mici variații (“doctorul mi-a recomandat să stau acasă / să fac injecții / să nu vin în România, dar voi fanii sunteți mai importanți decât sănătatea mea”).

Photo by Adrian Coleașă

Persistă întrebarea dacă DK mai sunt relevanți și cred că răspunsul este foarte simplu – nu!

Au fost o forță angajată politic și social în vremea lor, au trăit din controversă și au prosperat din confruntare. Ceea ce au făcut atunci, ușile pe care le-au deschis cu amândoi bocancii, haosul și dezbaterile pe care le-au suscitat le asigură un loc de frunte nu doar în panteonul figurilor muzicale importante ale sfârșitului de secol 20. Punk încarnat, au activat muzical, social și politic, ca la proverbiala carte la care au fost și ei co-autori.

Dar textele sunt datate, într-un mod absolut firesc, situațiile care le-au generat s-au dus de mult, toată conjunctura s-a schimbat dramatic și să te mai plângi de mp3-uri ca instrument al pirateriei în 2018 nu i-ar mai trece prin cap nici măcar lui Lars Ulrich.

Photo by Anca Coleașă

Și totuși…

Dead Kennedys rămân o legendă vie și merită în continuare tot respectul. O capsulă a timpului pe care încă o avem la îndemână, o trupă extrem de angajantă și incredibil de distractivă.

Au livrat ceea ce aștepta publicul de început până la epicul Chemical Warfare de final, au rămas printre oameni după concert, au stat la povești, poze și autografe cât a fost nevoie, așa că până la urmă nu cred că a plecat cineva altfel decât fericit. Și cam asta e tot ce contează.

Adrian Coleașă

Concertul Dead Kennedys din Bucureşti a fost prezentat de Metalhead.

Galeriile foto sunt disponibile aici și aici.

Setlist:

1. Forward to Death (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
2. Winnebago Warrior (Plastic Surgery Disasters, 1982)
3. Police Truck (Give Me Convenience or Give Me Death, 1987)
4. Buzzbomb (Plastic Surgery Disasters, 1982)
5. Let’s Lynch the Landlord (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
6. Jock-O-Rama (Frankenchrist, 1985)
7. Kill the Poor (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
8. MP3 Get Off The Web
9. Too Drunk to Fuck (Give Me Convenience or Give Me Death, 1987)
10. Moon Over Marin (Plastic Surgery Disasters, 1982)
11. Nazi Punks Fuck Off (In God We Trust, Inc., 1981)
12. California Über Alles (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)

Bis:

1. Bleed for Me (Plastic Surgery Disasters, 1982)
2. Viva Las Vegas (cover Elvis Presley, apărut pe Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
3. Holiday in Cambodia (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)

Bis 2:

1. Chemical Warfare (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)