Allman Brothers: Călărețul de la miezul nopții

Evident, “Midnight Rider”. Am mai pomenit pe aici de cântecul ăsta. Și pomenesc din nou, pentru că merită (fără să parafrazez reclama).

A apărut în 1970 pe cel de al doilea album, “Idlewild South”, și Allman Brothers nu l-au scos niciodată pe single. Ceea ce nu l-a împiedicat să se claseze de zor prin topuri; ba cântat de Joe Cocker (1972), ba de Gregg Allman solo (1973), ba de Paul Davidson (1976, reggae, culmea), ba de Willie Nelson (1980). Și muuulți alții.

Chintesență a temelor folk, country și blues de disperare, determinare și om hăituit, este deja parte a repertoriului american modern standard. Și nu numai când vine vorba despre cowboy și toate clișeele Vestului Sălbatic.

E cântat de 40 de ani încoace și nu dă vreun semn că i-ar scădea popularitatea. Din contră, ultima oară când am verificat, am gasit versiuni ba de la Bon Jovi, ba de la Patti Smith, Kenny Wayne ShepherdBad Manners, Buckcherry… mă rog, lista chiar e impresionantă.

Cu toate că versiunea mea preferată nu am auzit s-o fi înregistrat cineva, măcar cu telefonul. Și era a unei trupe românești, pe atunci numită Blues Café (Bogy, Okilă, Caminschi, Gelu, Deacă, Clopo).


Black Stone Cherry se ascultă, nu se fumează

Rockul sudist trăiește și e bine merci.  Fără vreo legătură cu țigările Blackstone (cu cherry sau fără), Black Stone Cherry vin din Kentucky și tocmai au terminat lucrul la cel de al treilea album. Și, of, mai e mult până pe 31 mai, când va apare „Between The Devil And The Deep Blue Sea”.

Au luat lumea cu asalt în 2006, cu albumul de debut eponim, pe care era și preferata mea, „Hell And High Water”.  Au recidivat, încă și mai bine, în 2008, cu „Folklore And Superstition”.  Au fost în turnee cu Def Leppard, Whitesnake și Nickelback. Niște băieți ocupați.

La începutul anului, în colaborare cu producătorul de bourbon Evan Williams, au scos o piesă surpriză, „Blame It On The Boom Boom”.

Primul single de pe noul album, „White Trash Millionaire”, tocmai a ieșit. Și cât să mai fie până pe 31 mai? Acum-acum vine și „Between The Devil And The Deep Blue Sea”.


Lynyrd Skynyrd: Marțea încă nu s-a dus

Căutam un cântec cu și despre ziua de marți. Și cine să se potrivească mai bine decât Lynyrd Skynyrd? Trupa asta pare să trăiască într-o eternă zi de marți, fix în cele trei ceasuri rele.

Orașul vuiește de “Sweet Home Alabama” (a propos,Skynyrd provine din Jacksonville, Florida), toată lumea știe “Free Bird” și “Simple Man”…

Dintre membrii originali, a rămas doar Gary Rossington. Doamna cu coasa a stat mereu aproape de ei. Lista celor plecați s-a deschis devreme și e deja mai lungă de zece nume. Și asta pentru că am numărat doar muzicienii.

Și totuși, cumva, au reușit mereu să meargă mai departe, în pofida a tot și toate. Optimismul și pofta lor de viață par venite dintr-o altă realitate. Trăiesc într-o zi de marți de treizeci de ani încoace și cântă “Tuesday’s Gone” încă de la început. Doar că marțea pe care o văd ei este fix la opusul alei noastre.

Unul dintre cei mari fani ai lor este James Hetfield. Nimic surprinzător că Metallica au înregistrat “Tuesday’s Gone” pentru “Garage Inc”. Pentru piesa aia, în studio au venit și Les Claypool (Primus), Jerry Cantrell (Alice In Chains), John Popper (Blues Traveler), Pepper Keenan (Corrosion Of Conformity), Jim Martin (Faith No More pe vremea aia), bașca Gary Rossington. Oare de ce?