Paul Gilbert a trecut iar p-aici

Lui Gilbert i-au trebuit doi ani ca să apară cu un album nou, „Vibrato”. Nu l-am cumpărat, am o alergie gravă la funk.

Tot doi ani, ca să revină în București, în turneul aferent albumului. Am cumpărat biletele la concert din ziua punerii în vânzare, Pentru că îmi place și pentru ca plecasem fericit în 2010, din Silver Church. Încă și mai fericit decât în 2009, la Frankfurt Musikmesse.

Nici pe departe la fel de fericiți ne-am terminat seara de duminică din Hard Rock Cafe. Trec peste intârzierea de o oră (anunțată se pare, asta e, noi n-am aflat) și peste sonorizarea din care distingeam foarte clar basul și tobele, mai puțin chitara pe clean (și cu asta m-am obișnuit, meseria de inginer de sunet e grea, cere și ea scoala).

Cântarea? O salată.

N-am nimic cu preferințele de funk ale omului, o fi noul trend, că deh, și Bonamassa are album de gen anul ăsta, probabil că și alții. N-am nimic cu cover-urile de jazz și jazz-rock (astea chiar mi-au plăcut), mai ales că i se îmbină cu gusturile nou-descoperite ale nevestei artiste multilateral exprimată.

În schimb, am o problemă cu cover-urile alese pentru live. Oricât de genial instrumentist ar fi Gilbert (și este), nu are capacități vocale grozave și până la un moment dat o știa și el. Nu are cum să se compare în vreun fel cu Dio când cânta „Man On The Silver Mountain” și, din păcate, nici măcar cu Gary Moore la „Still Got The Blues”

Și mai am o problemă cu aportul nevestei personale. Foarte frumos că oamenii colaborează în familie, iar domnul, ca un soț bun ce este o susține și o promovează pe doamna. Mai puțin frumos pentru mine, simplu plătitor de bilet, obligat să-i suport nu numai pianul, dar și momentul de oroare vocală și karaoke ieftin, pe „Sin City”. Cât despre prezența scenică… Preferam o a doua chitară sau formula de trio.

N-am nimic cu femeia. Doar că nu e suficient să fi facut pian în copilărie și adolescență, dupa care, pentru ca s-a măritat cu un muzician de nivel înalt, subit a devenit ea însăși o egală a lui. Asta după ce a absolvit filologie și a făcut o carieră de marketing la Sony Education. Preocupările artistice i se întind și la artele vizuale, dar probabil ca în astea n-a avut cine s-o împingă în față până una-alta. Hm, am un deja-vu cu niște cetățeni de-i chema Lennon și Ono. Ca și atunci, cineva cară pe umerii artistici pe altcineva. Și celui cărat i se pare că zboară.

La categoria bile albe, secția ritmică a fost excepțională. Pe Thomas Lang îl știam, pe Kelly LeMieux l-am descoperit, jos pălăria pentru amândoi, nu pot decât să mă înclin.

Am plecat cu sentimente contradictorii. Și am rămas cu ele. Probabil că de-acum mă voi gândi de doua ori înainte să mă intereseze că are un album nou. Sau că are concert prin ce oraș voi fi la momentul respectiv.