Wayne Kramer, revoluționar american
Postat: 14/04/2011 Înscris în: Muzică | Tags: mc5, punk, rock, wayne kramer Scrie un comentariuNu tot tineretul american de la sfârșitul anilor ‘60 se legăna cu flori în păr prin iarba de la Woodstock. Și nu toate conceptele revoluționare ale momentului erau pașnice. Detroit era un oraș muncitoresc, cu probleme rasiale și concepții radicale. Și muzica reflecta, ca de obicei, mediul.
Inspirați de marxismul maoist al Panterelor Negre apăreau Panterele Albe. Co-fondate de John Sinclair, care era și managerul MC5, una dintre trupele proto-punk. Extremiști de stânga expliciți în versuri, extremiști muzicali în ton și expresie, păreau de neoprit.
Dar revoluția s-a terminat înainte sa înceapă, înecată mai ales în droguri. MC5 au existat între 1964 și 1972 și au lăsat doar trei albume, referințe și șabloane pentru mișcarea punk ce va urma.
Wayne Kramer a fost unul dintre cei doi chitariști ce au fondat MC5. După sfârșitul trupei, și-a împărțit timpul între comiterea de infracțiuni și dependența de droguri. Până în 1975, când a fost arestat pentru trafic de cocaină și trimis la închisoare pentru doi ani.
După eliberare, a început o a doua viață muzicală, ce continuă și astăzi. Încă și mai prolific decât în tinerețea sa zbuciumată, dar nu mai puțin radical în idei și expresie. Care s-a maturizat, diversificat și sofisticat.
Semnat de Brett Gurewitz la Epitaph, mai apoi la propria sa casă de discuri, Kramer este mai activ ca niciodată. Deși nu mai propovăduiește revoluția ce n-a apucat să se întâmple, a rămas un activist.
Ah da, a ajuns încă o dată în închisoare, în 2009. Cu ocazia unui concert dat la Sing Sing, unde l-au însoțit prieteni precum Tom Morello (Rage Against The Machine/Audioslave), Jerry Cantrell (Alice In Chains), Billy Bragg, Perry Farell (Jane’s Addiction), Gilby Clarke și Don Was.
Robbie Robertson și cum să devii clarvăzător
Postat: 12/04/2011 Înscris în: Muzică | Tags: how to become clairvoyant, robbie robertson, rock, the band Scrie un comentariuA fost odată ca niciodată o trupă americano-canadiană, care-și zicea The Hawks. Și a mai fost un tânăr folkist, care-și zicea Bob Dylan (că în buletin tot Robert Zimmerman scria). Tânărul folkist, deja notoriu în 1965, aspira să devină rocker. Dar cum să rockereze el de unul singur, cu chitara acustică?
Așa că i-a rugat frumos pe Hawkșii respectivi să apară alături de el și s-a electrificat. Ei au acceptat mai mult decât bucuroși (deh, au văzut oportunitatea să îi afle lumea) și au pornit în turneu. Zi de ‘65 până-n seară de ‘66, au turnat muzică împreună spre disperarea, indignarea și dezaprobarea mulțimilor folk tulburate de trădarea electrică.
Și așa a început. The Hawks au devenit The Band și au tot lucrat cu Dylan, până la desființare. Au lucrat și singuri, au avut și hituri, au avut și un film făcut de maestrul Scorsese, și anume “The Last Waltz”. Filmat la concertul lor de adio în 1976 și apărut în 1978. Încă și mai surprinzător, pus pe ecranele României socialiste nu la mult timp după apariție (să fi fost ‘78? să fi fost ‘79? țin minte că l-am văzut în cinematograf).
Anii au trecut, oamenii și-au văzut de treburi, inclusiv chitaristul Robbie Robertson. Mai producător pentru Neil Young și Van Morrison, mai scriitor de muzici de film, mai câte un rol chiar (în “Carny”, cu Jodie Foster și Gary Busey, de exemplu). Și multe altele, Robbie a fost mereu o persoană ocupată. Ocupații care i-au fost răsplătite financiar, dar și cu brațe de premii și felurite recunoașteri din partea industriei și confraților.
A avut și albume solo, din ‘87 până prin ‘98. Vreo trei la număr. Numărul patru a trebuit să aștepte până-n 5 aprilie 2011. Dar despre “How To Become Clairvoyant”, povestește singur.
Albumul are o târlă de invitați, care mai de care mai titrat, mai faimos și mai surprinzător. La Eric Clapton, Steve Winwood, Robert Randolph, Pino Palladino sau Rocco DeLuca hai, nu mă mir. Dar la Tom Morello și Trent Reznor mi se cam ridică o sprânceană așaaa… vulcanian.
Primul single, cel pe care a căzut greul promovării, este “He Don’t Live Here No More”. Nu are video, dar noroc că l-a cântat live la ocazii, cum ar fi la David Letterman.
Nu trebuie să fiu clarvăzător ca să-I prezic un viitor strălucit în continuare. Dom’ Robertson este și el una dintre instituțiile muzicii americane. Și asta-i din pveștile alea care se termină cu forever after.
De weekend – Wild Thing
Postat: 09/04/2011 Înscris în: Muzică | Tags: rock, the troggs, wild thing Scrie un comentariuScris de Chip Taylor (pe numele adevărat James Wesley Voight, fratele lui Jon Voight și unchiul Angelicăi – pfff, ce mică-i lumea), “Wild Thing” a fost înregistrat prima oară de The Wild Ones, în 1965.
Șase luni mai târziu, în 1966, exploda și hitul pe care îl știm astăzi. Înregistrat de The Troggs.
Și s-a înfipt atât de adânc în cultura pop, că a aterizat și în Muppets Show.
Vinerea, fata pe care o iubesc are părul lung
Postat: 08/04/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, bobby parker, Led Zeppelin, rock, sleepy john estes Scrie un comentariuȘi cârlionțat.
Sleepy John Estes a mai fost pe aici; “The Girl I Love, She Got Long Curly Hair” este tot o piesă de-a lui, din 1929. N-am găsit varianta originală, dar m-a satisfăcut și coverul de mai jos.
Și pentru că suntem în blues nimic nu se pierde, totul se completează și se transformă. Lucru bine știut și de Led Zeppelin. Știut, practicat și uneori penalizat (Willie Dixon, de exemplu, a obținut un milion de dolari pentru că Plant n-a scris versuri noi la “Whole Lotta Love”, ci doar le-a copiat pe cele ale “You Need Love”).
Așa că fata iubită a fost un pic transformată, i s-au întâns cârlionții și iată, “The Girl I Love She Got Long Black Wavy Hair”. Live în studiourile BBC.
Mă rog, primul vers este inspirat de Sleepy John Estes, celelalte au alte surse. Bașca riff-ul, preluat din “Watch Your Step”, al lui Bobby Parker, din 1961. Reciclat și în “Moby Dick”.
Și dacă tot l-am pomenit pe Bobby Parker, să-i las cuvântul de încheiere. Despre Zeppelin, despre Beatles, Santana…
Born To Be Wild
Postat: 07/04/2011 Înscris în: Muzică | Tags: born to be wild, fanfare ciocarlia, hard, rock, slayer, steppenwolf, the cult Scrie un comentariuAnul era 1968 și în rock se auzea pentru prima oară sintagma ‘heavy metal”. Mă rog, “heavy metal thunder”, da’ n-o să despicăm acum firu-n șaișpe. Evident, Steppenwolf.
Inclusă și în coloana sonoră a ‘”Easy Rider”, a depășit nivelul de hit și a ajuns imn. În principiu al motocicliștilor, dar și al oricărui rocker.
O listă interminabilă de oameni și trupe au cântat-o.
Dar cea mai surprinzătoare versiune pe care am găsit-o a fost de departe cea a Fanfare Ciocârlia. Clar că-i populară piesa asta.
