Kris Barras, cover de sărbători

După un an foarte ocupat, ce a inclus și primul album pentru Mascot Label Group, The Divine And Dirty, despre care am scris înainte de apariție, Kris Barras se pregătește pentru cel mai mare turneu al său de până acum, 20 de date, din păcate doar în UK.

În preambulul turneului, ce va începe luna viitoare, a găsit timp să scoată un cover Led Zeppelin, seminalul Rock and Roll din 1971.

Înregistrat live în timpul sărbătorilor de iarnă sub titulatura Kris Barras Band & Friends, clipul a fost filmat de Jake Galvin și îi reunește pe Kris Barras (voce, chitară lead), Josiah J Manning (clape), Will Beavis (tobe), Elliott Blackler (bas), James Davies (chitară), Alex Hart (voce) și Phoebe Jane (voce).

Adrian Coleașă


Vinerea, fata pe care o iubesc are părul lung

Și cârlionțat.

Sleepy John Estes a mai fost pe aici; “The Girl I Love, She Got Long Curly Hair” este tot o piesă de-a lui, din 1929. N-am găsit varianta originală, dar m-a satisfăcut și coverul de mai jos.

Și pentru că suntem în blues nimic nu se pierde, totul se completează și se transformă. Lucru bine știut și de Led Zeppelin. Știut, practicat și uneori penalizat (Willie Dixon, de exemplu, a obținut un milion de dolari pentru că Plant n-a scris versuri noi la “Whole Lotta Love”, ci doar le-a copiat pe cele ale “You Need Love”).

Așa că fata iubită a fost un pic transformată, i s-au întâns cârlionții și iată, “The Girl I Love She Got Long Black Wavy Hair”. Live în studiourile BBC.

Mă rog, primul vers este inspirat de Sleepy John Estes, celelalte au alte surse. Bașca riff-ul, preluat din “Watch Your Step”, al lui Bobby Parker, din 1961. Reciclat și în “Moby Dick”.

Și dacă tot l-am pomenit pe Bobby Parker, să-i las cuvântul de încheiere. Despre Zeppelin, despre Beatles, Santana


În furcile spânzurătorii

Adică “Gallows Pole”, pe care o știam, evident, de la Zeppelin. Știam eu vag, așa, că e tradițională, dar, când am dat peste Leadbelly și “The Gallis Pole”, micul meu univers ordonat a început să ceară curățenia de primăvară, aia pre-pascală.

Și erau anii ‘30

Nu numai că e tradițională, dar e atât de veche, încât nici nu se mai știe de unde a plecat. Vreo 50 (cincizeci) de versiuni s-au găsit în Finlanda, una în Suedia, alta în Germania, încă una ajunsese de nebună prin Lituania, iar pe alta a cules-o Bela Bartok în Ungaria. În insulele britanice se pare că a ajuns cel mai recent și în varianta cea mai deteriorată (o fi luat apă la galoși, deh!).

Mai rău de atât, ca la Radio Erevan, nu e doar cântec, e și poveste, și fabulă, și joc de copiii și doar șefu’ ăl de sus mai știe ce încă.

În general, e vorba despre o donșoară (uneori fecioară, alteori nu), pe cale de a fi spânzurată. Câteodată e salvată, după ce și-a luat șpaga călăul. Sau i s-a dovedit nevinovăția, nu e clar. Asta e varianta optimistă.

În varianta pesimistă, fie nu s-a găsit șpaga, fie nu s-a adus dovada necesară, deci, logic, execuția continuă. În varianta de-a dreptul crâncenă, s-a găsit și șpaga, s-a și livrat organelor de decizie/execuție și totuși se purcede conform planificării inițiale.

De multe ori, aceste variante dark sunt condimentate cu blesteme și zicături de neamuri până la a enșpea spiță. În varianta ungară, se pare că șpaga a fost dată în natură, de către acuzată direct judecătorului. Cetățeanul a acceptat mita și după consumare a trimis-o la spânzurat. Chestie care s-a lăsat cu circa 13 blesteme în text.

Partea mai tristă este că în majoritatea variantelor nu se prezintă dosarul acuzării. Să știm și noi publicul ce făcuse doamna. Și nici nu se inventaseră știrile de la ora 5 și barzii ăia populari am mai auzit în ce condiții relatau. Prin birturi… Sub influență… În fine.

Evident că a trecut și oceanul, la pachet cu restul folclorului european. SIngura modificare esențială a fost că doamna a devenit domn, la americani nu se purta spânzuratul femeilor, se pare.

Și uite așa, a ajuns și la Leadbelly, alt personaj de poveste blues (se spune că a fost și eliberat din pușcărie de vreo 2 ori, pe motivul “dom’le, cântă prea bine și avem nevoie de el la chefuri”). Dacă nici asta nu mai e exemplu de globalizare avant la lettre…

Mai din folclorul britanic, mai din obsesia pentru blues a Zeppelinilor, au ajuns și ei s-o pună pe Led Zeppelin III. Dar le-a plăcut atât de tare încât au continuat s-o cânte și după închiderea obloanelor formației, atât ca Page&Plant, cât și ca Robert Plant solo.

Și erau anii ‘90

Justin, chitaristul roz

Nu, Justin nu se îmbracă în roz (si chiar dacă  l-ar păli cheful, treaba lui). Doar că de cinci ani încoace este chitaristul lui Pink (pardon, cică se scrie corect P!nk). Și în buletin îl cheamă Justin Derrico.

55914893

O fi cool, n-o fi, da’ mie îmi place Pink, și ca prezență și ca prestanță și ca prestare. Mai ales că devine tot mai rock, n-o să mă mir dacă pe viitorul album e chiar hard’n’heavy, are temperamentul, gustul și livrarea potrivită genului.

Dacă nu mi-ar fi plăcut, l-aș fi ratat și pe Justin (alegerea lui ca și chitarist este o altă dovadă de bun gust a fetei). De la “Babe I’m Gonna Leave You”, cover de tot respectul al clasicului Zeppelin, până la piesele acustice, jos pălăria!

La sfârșitul anului trecut, Derrico a scos și primul album solo, instrumental, “Boldly Going Nowhere”.

Altceva decât ce face la job-ul de zi cu zi, să ridice mâna vă rog cel care zice că nu-i place. Aha, lăsați, discutăm mai tărziu, între patru ochi. Eu zic doar că he boldly goes somewhere.

Site-ul oficial – http://justinderrico.com/.


Se întrerupse comunicarea

Acu’ vreo 41 de ani fix, apărea “Led Zeppelin”, înregistrat cu 5,000 de lire din banii lui Jimmy Page.

Dintre coverurile de “Communication Breakdown”, Jeff Healey Band

(Inspiratie pura)

și Wolfmother.

(Transpiratie si atat)