Astăzi vreau să dansez ska
Postat: 06/04/2011 Înscris în: Muzică | Tags: madness, Manu Chao, mighty mighty bosstones, ska Scrie un comentariuChiar așa. Și unele dintre cele mai dansabile, țopăibile și vesele muzici pe care le știu țin de ska. Strămoșul fără fumuri (hi hi, am zis fără fumuri) al reggae-ului se trage din calypso si alte dansuri din Caraibe, pe de o parte, din jazz și rhythm’n’blues, pe de alta. N-avea alte pretenții decât să facă lumea să danseze. Și reușește, de-a dreptul infecțios.
Apărut în anii ‘60, în Jamaica, a explodat la sfârșitul anilor ‘70, în Marea Britanie. Când tensiunile rasiale erau în creștere, albi și negri cântau și dansau împreună ska de la 2 Tone Records..Cea mai de succes trupă, cea care a adus genul în casa tuturor cetățenilor, a fost probabil Madness.
Nu mi-am propus să fac nici măcar o schiță a istoriei genului, am zis că vreau doar să dansez. Mai clean, mai dirty, ska-ul a văzut multe încarnări. De ambele părți ale Atlanticului, un exemplu simpatic și extrem de viabil a apărut în cel de-al treilea val ska, din anii ‘80. Și anume The Mighty Mighty Bosstones. Despre care se spune că ar fi inventat ska-core, fuziunea ska și hardcore punk. Trăiască.
Și mi-am adus aminte de astea pentru că am luat unul din ultimele bilete la Manu Chao (îmi mențin părerea că locația este cel puțin neinspirat aleasă, da-mi place Manu, deh). Dac[ mai e cineva care crede că live o să-i susure stoned Me Gustas Tu, riscă să îl apuce Panik Panik dacă se rătăcește prin sală.
Allman Brothers: Călărețul de la miezul nopții
Postat: 05/04/2011 Înscris în: Muzică | Tags: allman brothers, blues rock, country, midnight rider, rock, southern Scrie un comentariuEvident, “Midnight Rider”. Am mai pomenit pe aici de cântecul ăsta. Și pomenesc din nou, pentru că merită (fără să parafrazez reclama).
A apărut în 1970 pe cel de al doilea album, “Idlewild South”, și Allman Brothers nu l-au scos niciodată pe single. Ceea ce nu l-a împiedicat să se claseze de zor prin topuri; ba cântat de Joe Cocker (1972), ba de Gregg Allman solo (1973), ba de Paul Davidson (1976, reggae, culmea), ba de Willie Nelson (1980). Și muuulți alții.
Chintesență a temelor folk, country și blues de disperare, determinare și om hăituit, este deja parte a repertoriului american modern standard. Și nu numai când vine vorba despre cowboy și toate clișeele Vestului Sălbatic.
E cântat de 40 de ani încoace și nu dă vreun semn că i-ar scădea popularitatea. Din contră, ultima oară când am verificat, am gasit versiuni ba de la Bon Jovi, ba de la Patti Smith, Kenny Wayne Shepherd, Bad Manners, Buckcherry… mă rog, lista chiar e impresionantă.
Cu toate că versiunea mea preferată nu am auzit s-o fi înregistrat cineva, măcar cu telefonul. Și era a unei trupe românești, pe atunci numită Blues Café (Bogy, Okilă, Caminschi, Gelu, Deacă, Clopo).
Frank Marino: Nu toți ajungem staruri
Postat: 04/04/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, frank marino, rock Scrie un comentariuCând eram mai tânăr, prin cercurile de maniaci muzicofili prin care mă învârteam era foarte apreciat un nene despre care nu auzeam nicăieri. Frank Marino îl chema, era canadian și părea cel mai bine păstrat secret al industriei muzicale a anilor ‘70.
Cea mai persistentă poveste care circula despre Marino (de fapt circulă și astăzi, chiar dacă omul o neagă de 40 de ani încoace) este că ar fi fost vizitat de spiritul lui Hendrix. Ba în vis, ba după un trip… Și că după vizită, subit cânta fix ca Jimi. Hmm, dacă e adevărat, mă înscriu și eu pe lista de doritori de vizite. Vizitează-mă Jimi, vizitează-mă.
Până la coadă, fapt este că stilul omului este vizibil influențat de Hendrix. Ceea ce nu l-a ajutat, a rămas unul dintre cei mai buni, dar și dintre cei mai obscuri mari chitariști ai anilor ‘70.
A cântat rock, blues, heavy metal… Singur, sau alături de trupa sa, Mahogany Rush. A fost recunoscut ca influență de Zakk Wylde, Paul Gilbert, Eric Gales… Și în 1993, s-a retras oficial din industria muzicală.
Inspirat de un site al fanilor, www.mahoganyrush.com, în 2001 a revenit. De atunci e tot pe drum, și tot cântă. Nu pot să sper decât că voi ajunge să-l văd.
De weekend – I Wan’na Be Like You
Postat: 02/04/2011 Înscris în: Muzică | Tags: cartile junglei, jungle book, louis prima, smash mouth Scrie un comentariuPoate cineva să spună că n-a văzut “Carțile Junglei”? Și poate să spună că n-a țopăit cu King Louie who-hoo-hoo?
Piesa originală, “I Wan’na Be Like You (The Monkey Song)” este interpretată de Louis Prima. Și nu doar interpretată, ci a fost și inspirație pentru animatorii filmului. După cum povestește și domnul de mai jos.
Ca de obicei, au fost multe coveruri, în varii stiluri, de la latino la ska și de la funk la punk. Cea care mi se pare cea mai reușită este cea înregistrată de Smash Mouth, pentru “Jungle Book 2”. Părerea mea.
Documentar: "The Blues: American History in the Present Day"
Postat: 02/04/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, documentar Scrie un comentariuCâteodată nu trebuie să cauți lucruri, te găsesc ele pe tine. Cam așa mi s-a întâmplat mai devreme, când, fără nici un avertisment, un mic documentar, țuști, mi-a sărit in brate. Mama și tata lui, Erin Walker și Anthony Sapienza (adică „Seventh Hour Blues”), l-au botezat „The Blues: American History in the Present Day”.
Buddy Guy, Hubert Sumlin, Taj Mahal, Pinetop Perkins și Slam Allen împărtășesc din experiențele lor și vorbesc despre blues. Doar 22 de minute, dar 22 de minute care nu pot decât să bucure orice fan. Cu atât mai mult cu cât Seventh Hour Blues l-au pus pe YouTube ca să ne bucurăm cu toții de el.
