Richie Sambora, străin în oraș?
Postat: 02/05/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, bon jovi, richie sambora, rock Scrie un comentariuSambora nu participă la actualul turneu Bon Jovi. Ghinion pentru toată lumea, în primul rând pentru Richie, încă o dată la dezalcoolizare. Sau dezintoxicare? Chiar contează?
Recunosc că nu mi-au plăcut Bon Jovi. Dar deloc. Cu atât mai mare surpriza când am dat peste albumul solo al lui Sambora, „Stranger In This Town”. Era 1991 și întreg peisajul muzical se întorcea pe dos și cu susu-n jos. Subit, descopream un chitarist mult mai interesant decât credeam, care mai avea și tupeul să cânte cel puțin la fel de bine ca vocalistul titular al trupei sale.
Bon Jovi, extenuați de turnee, au luat o pauză între 1990 și 1992. De care pauză au profitat atât Richie (îmboldit de duduia Cher), cât și Jon (zău că-mi place și acum „Blaze of Glory”).
Richie a fost cel mai puțin norocos dintre cei doi. Critica a aplaudat albumul, l-am aplaudat și eu de acasă, l-a avut și pe Clapton în studio (solo-ul de pe „Mr. Bluesman”), dar rezultatele financiare au fost modeste. Așa că pauza s-a terminat, capul la fund și înapoi la munca cu Bon Jovi (în 1992 apărea „Keep The Faith”).
Anii au trecut, trupa avea succes, Sambora s-a însurat cu Heather Locklear și a devenit tatăl unei fetițe, toate bune și frumoase.
Așa că în 1998 recidivează cu un nou album solo, „Undiscovered Soul”. Cam în aceiași parametri ca și prima dată. Aplauze critice și încă și mai puține vânzări, cu toate că nu-i lipsea nimic. Și chiar mă întreb oare câte albume interesante mi-or fi trecut pe sub radar doar pentru că nu au reușit să facă suficientă vâlvă comercială.
Acum, 13 ani mai târziu, lucrurile nu stau prea roz pentru un Richie Sambora pe care se văd toate semnele abuzurilor etilico-chimice. Ceea ce nu-i știrbește nimic din meritele de muzician. Se luptă cu propriii demoni și se descurcă cum poate. Eu îi țin pumnii.
Rory Gallagher și albumul pierdut
Postat: 01/05/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, notes from san francisco, rock, Rory Gallagher Scrie un comentariuE destul de neobișnuit ca să apară câte un album „uitat” al unui mare artist, plecat dintre noi. Și totuși se întamplă. Nu firimituri și schițe demo, sau bootleg-uri de o calitate dubioasa (îhâm îhâm, a zis cineva Janie Hendrix acolo, în spate?).
Rory Gallagher e artistul în cauză. Gura târgului spune că, întrebat cum e să fii cel mai mare chitarist al lumii, Hendrix ar fi răspuns „nu știu, intrebați-l pe Rory Gallagher”. O fi fost Jimi modest, dar știa ce-i place.
Gallagher a plecat dintre noi în 1995, la doar 47 de ani, după un transplant nereușit de ficat. La mai bine de 33 de ani de la înregistrare, în iunie va aparea Notes From San Francisco.
În 1978, în San Francisco, Rory abandona proiectul de studio la care lucra, declarându-se frustrat de “procesele prea complicate de mixare”. De înțeles, pentru că mediul său natural era cântarea live. De exemplu, ăsta e și motivul pentru care a refuzat să filmeze orice fel de clipuri video.
Albumul cel uitat pe colțul etajerei, plin cu material inedit, a fost remixat și remasterizat. Ca masa să fie bogată, s-a mai pus la pachet o alta descoperire, aproape la fel de senzațională – o combinație a trei concerte consecutive, din 1979, curios, tot din San Francisco.
Ce să spun? Sunt foarte curios și cam tropăi, noroc că nu mai e mult până pe 6 iunie.
Black Country Communion
Postat: 27/04/2011 Înscris în: Muzică | Tags: bcc, black country communion, blues, derek sherinian, glenn hughes, hard, jason bonham, Joe Bonamassa, rock Scrie un comentariuLung nume, mare trupă, chiar supergroup. Anul trecut, lumea s-a entuziasmat instant numai când a aflat componența – Glenn Hughes (Trapeze, Deep Purple), Jason Bonham (fiul tatălui său), Derek Sherinian (Dream Theater), Joe Bonamassa.
M-am entuziasmat și eu, cam până când am ascultat primul single. Și pentru că nu mi-a plăcut deloc (dar absolut deloc), m-am dezumflat la fel de instant și i-am pus la ignore. Nu întotdeauna și nu pentru toată lumea e o mișcare bună de marketing să dai ceva moka.
Albumul, produs de Kevin Shirley, a apărut pe la sfârșitul lui septembrie 2010, chiar dacă l-am ignorat cu obstinație.
Și a fost atât de bine primit încât au promovat ei ce-au promovat, după care s-au repezit direct în studio, pentru al doilea. Ce să vezi, ce să crezi, nu i-a descurajat că îi boicotam în continuare. Mai rău, mă anunțau pe unde apucau că lucrează la noul album, mai apoi că și apare, prin iunie.
Și iată că perseverența funcționează. De gura lor, într-o bună zi de 2011 am și ascultat albumul eponim de debut (eponim, adică “își dă numele singur”, adică self-titled, am căutat prin dicționare acum vreo 17 ani și mai bine, când mai scriam pe la gazetă). Șiii… lo and behold, vorba insularului, mi-a și plăcut, de m-am uitat urât la mine însumi în oglindă că l-am ignorat aiurea atâta vreme. (Da’ single-ul ăla, “One Last Soul”, tot nefericit a fost ales, parol.)
Albumul nou, intitulat extrem de plastic “2”, apare pe 14 iunie. Cu deschiderea listei de pre-comenzi a venit iepurașul pe 25 aprilie (harnic iepuraș, mai un Ozzy, mai un BCC). În fine, pentru nerăbdători, site-ul oficial al trupei are noutăți peste noutăți și tot felul de oferte.
Până apare, mă duc să-l mai ascult p-ăla (mai) vechi.
Manu Chao, huligan muzical
Postat: 18/04/2011 Înscris în: Live, Muzică | Tags: alternativ, latino, madame hooligan, Manu Chao, punk, rock 8 comentariiN-am putut să mă abțin și m-am dus totuși la cântarea lui Manu Chao. Oricât am cârcotit asupra locului concertului. Deh, o fi bine, o fi rău, am o mare slăbiciune pentru Manu.
În deschidere au fost Madame Hooligan, proiectul american al lui Radu Almășan. Nu am devenit fan, dar sunt interesanți și mi s-au părut potriviți ca și trupă de deschidere.
Cine nu l-a văzut niciodată pe Manu live și îl știe doar din înregistrările de studio cu siguranță a avut o surpriză. Nu e Manu cel soft care susură Me Gustas Tu, e Manu cel hiperenergic care a pornit o revoluție sonoră în 1987 cu Mano Negra. Omulețul ăsta (care va împlini în iunie 50 de ani) are o energie absolut incredibilă. Nu am experimentat niciodată ceva de genul concertului Manu Chao & Radio Bemba din 2008, atât de irezistibil și pozitiv. Poate singurul care s-a apropiat, în experiența mea, a fost Robert Plant.
Și spectatorii care au umplut Sala Palatului sâmbătă au simțit-o pe pielea lor; nu am văzut pe nimeni stând jos, au dansat și au cântat de la început până la sfârșit. Indiferent ce părere are fiecare despre Manu și muzica lui, efectul nu poate fi contestat. O cură de bucurie și veselie, chiar dacă subiectele cântecelor sunt de multe ori amare. Deh, la vie est belle, le monde est pourri.
La Ventura a fost un mini-turneu balcanic, pornit pe 2 aprilie în Ljubljana și care încheie mâine seară în Istanbul. Grupul a fost absolut minimal. Pe Manu l-au însoțit doar chitaristul Madjid Fahem și veteranul Mano Negra, Garbancito (Philippe Teboul), de data asta la tobe. Ceea ce nu i-a împiedicat să ia ditamai sala pe sus, s-o facă bucați și s-o facă la loc, mai bună măcar pentru o seară.
Poze (câte am reușit să fac, că nu stăteau oamenii locului, civilizat, la pozat) sunt în pagina de Facebook a blogului.
Niște huligani, dom’le. Măcar de-ar fi mai mulți ca ei. Și mai mulți, și mai mulți, și mai mulți…
De weekend – Jump Jive An’ Wail
Postat: 16/04/2011 Înscris în: Muzică | Tags: brian setzer, jazz, jump blues, louis prima, swing Scrie un comentariuCântecul ăsta strigă anii ‘50 cât îl țin plămânii. Rockabilly & swing, mi se pare mixtura perfectă a momentului, filiația directă a tânărului rock’n’roll dinspre swing și jump blues.
Am fost curios de unde a apărut și surpriză, surpriză, am dat tot peste Louis Prima. Prin 1957.
În 1998 a devenit cel mai mare hit pe care l-a avut Brian Setzer în cariera de după Stray Cats. Uite cam așa Brian Setzer Orchestra a devenit unul dintre motoarele principalele ale swing revival-ului de la sfârșitul anilor ‘90 și începutul mileniului. Guilty as charged!
