La revedere Johnny Winter!
Postat: 18/07/2014 Înscris în: Știri, Muzică | Tags: blues, blues rock, johnny winter, step back, true to the blues Scrie un comentariuAcum o lună scriam despre Johnny Winter aici. 2014 părea un an plin de lucruri bune pentru el, un an de succese concrete și recunoaștere binemeritate. Din păcate, a fost și ultimul.
Avea probleme mari de sănătate, se vorbea despre alcool și medicamente, totuși continua să înregistreze și să dea concerte. Miercuri, 16 iulie, s-a stins în Zurich, din motive încă necomunicate. Cu două zile înainte cântase la festivalul de blues din Cahors, Franța și un turneu american trebuia să înceapă pe 1 august.
Anul acesta a apărut un boxset ce îi celebra cea de a 70-a aniversare – “True To The Blues, The Johnny Winter Story”. Un titlu de un adevăr aproape truistic pentru o colecție de patru cd-uri, cu înregistrări esențiale din 1968 până astăzi.
Pe 1 septembrie vă apărea, postum, “Step Back”. Cu invitați de calibrul unor Eric Clapton, Brian Setzer, Billy Gibbons, Joe Bonamassa, Leslie West, Joe Perry sau Dr John, este o celebrare a ceea ce l-a definit o viață întreagă, blues-ul. Ca și albumul precedent, “Roots”, din 2011.
La revedere John Dawson Winter III, mulțumim pentru muzică!
Danny Bryant crește temperatura ambientală
Postat: 17/07/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues rock, danny bryant, temperature rising Scrie un comentariuȘcoala de blues britanică are deja o tradiție și identitate proprie. Muzicieni americani get-beget precum Joe Bonamassa îi recunosc deschis influența și valoarea formativă.
Danny Bryant este unul dintre produsele de valoare ale noului val de chitariști britanici. Născut în 1980, a început să cânte la 15 ani. La 18 era deja muzician profesionist. Printre cei alături de care a cântat deja sunt Buddy Guy, Carlos Santana, Joe Cocker sau Mick Taylor. Până la ora asta are opt albume (2 live) și al nouălea, “Temperature Rising”, este pregătit să iasă la sfârșitul lui august (1 septembrie în UK).
Mai mult decât oricine, idolul lui Danny a fost întotdeauna Walter Trout. Ca orice fan, i-a scris idolului său. Într-o seară, a sunat telefonul și spre stupoarea tânărului, la capătul celălalt al firului era Walter. A fost momentul în care Danny a fost înfiat muzical. Au urmat ani de lecții, sfaturi și pur și simplu prietenie.
Influența lui Walter este foarte clară, același soi de blues rock cu cifră octanică ridicată, dar cu o individualitate distinctă. Greu de spus unde va ajunge, Danny crește vizibil de la un album la altul. Este chitaristul în ascensiune pe care îl urmăresc, punctul cel mai luminos apărut pe ecranul radarului meu personal.
În acest moment Danny Bryant este în turneu cu trupa lui Walter, însoțiți de Jon Trout, fiul cel mai mare. Omagiu, sprijin, respect, prietenie, Danny le demonstrează pe toate.
Joe Bonamassa revine și revine și revine
Postat: 16/07/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues rock, different shades of blue, Joe Bonamassa Un comentariuBonamassa e un om îngrozitor de muncitor. I se pot reproșa lui destule, dar nu că nu și-ar rupe spinarea – ba solo, ba cu Beth Hart sau cu Black Country Communion, ba live, ba în studio. Când nu compune și înregistrează e în turneu. Încep să mă gândesc serios dacă nu cumva l-au clonat. Dacă nu, aș vrea și eu niște lecții de time management.
Tot Bonamassa a devenit un subiect foarte trendy. E de bon ton, e popularizat, e foarte prezent. Ceea ce nici nu e rău, contribuie la răspândirea genului.
În septembrie vă scoate un nou album, “Different Shades Of Blue”, cel de-al unsprezecelea de studio și primul care va conține zero coveruri, doar material original. Cel de-al șaselea album pe 2014, dacă socotim live-ul cu Beth Hart și CD-urile celor patru concerte din ciclul “Tour De Force”.
Până atunci, avem deja un clip oficial pentru piesa titlu. Asta e, m-a convins deja să cotizez încă o dată.
John Mayall, o viață specială
Postat: 26/06/2014 Înscris în: Muzică | Tags: a special life, blues, blues rock, electric blues, john mayall Scrie un comentariuTrecut de 80 de ani, John Mayall nu mai este nici măcar o vedetă, ci o instituție. Școala de blues (rock) britanică îi datorează enorm. Mai mult de atât, după cum recunoștea BB King, muzicienii de culoare americani au o datorie morală față de cei britanici, pentru a fi adus blues-ul în atenția unui public segregat într-o manieră care astăzi pare de neconceput.
Lista muzicienilor care au trecut prin Bluesbreakers se citește aproape ca un who’s who al celebrităților, de la Eric Clapton, Jack Bruce, Peter Green și Mick Fleetwood, până la Walter Trout, Coco Montoya și Buddy Whittington.
Discografia “nașului” blues-ului britanic (înnobilat în 2005 de regină) ocupă deja o biblotecă întreagă, nu doar vreun raft. Totuși, se îmbogățește tot timpul, luna mai 2014 aducând “A Special Life”.
Intrat în noiembrie într-un studiou din North Hollywood, Mayall a ieșit de acolo cu un album aplaudat de critici ca unul dintre cele mai bune și mai personale din carieră. “A Special Life” este o întoarcere la rădăcini, un album eclectic centrat pe blues, cu piese originale scrise de Mayall și membrii trupei sale, dar și coveruri Albert King, Jimmy Rogers, Sonny Landreth sau CJ Chenier. CJ este de altfel și invitatul acestui album, acordeonul său adăugând o dimensiune absolut delicioasă, deschizând și dând tonul albumului.
În curs de desfășurare este evident un turneu de promovare, canadiano-americano-ruso-britanic și cam atât. Poate mai ajunge pe aici, nu a făcut-o prea des până acum. L-am văzut în anii ‘90, l-am ratat în 2012, sper să existe o a treia ocazie.
Can’t Find My Way Home și cover-urile sale
Postat: 22/06/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blind faith, blues rock, canțt find my way home, rock Scrie un comentariuSteve Winwood a scris cântecul pentru Blind Faith, în 1969 și îl cântă atât el, cât și Clapton, până în ziua de azi.
Nu a fost vreodată un mare hit, dar e din categoria pieselor pe care le știm cu toții, de undeva, și o reascultăm cu plăcere.
A avut multe versiuni memorabile, dintre care mai notorie este The Swans, din 1989. Din motive care-mi scapă, mie-mi plac altele mai mult, dar or fi fost oamenii la modă și i-a remarcat populația.
Eternul Joe Cocker a scos-o de două ori, pe “Night Calls” (1991) și “Organic” (1996), Allison Krauss în 2003, Styx pe “Big Bang Theory” (2005), Black Label Society pe “Order Of The Black” (2010), Neal Morse (alături de Mike Portnoy și Randy George) pe “Cover To Cover” (2006)….
Varianta mea preferată este totuși cea din 1990, înregistrată de House Of Lords pe albumul “Sahara”. Poate și pentru că pe atunci aveau un tânăr chitarist, plin de potențial (pe care l-a confirmat dn plin mai târziu), un anume Doug Aldrich.
Midnight Burst 