Lecții cu Griff: Acorduri ușoare cu 2 note

O lecție de chitară ritmică; Griff prezintă o tehnică ritmică folosind acorduri reduse la 2 note, derivate din acorduri 7 și 9.

TAB | Backing Track


La revedere Jack Bruce!

Ieri, 25 octombrie, ne-a părăsit o altă legendă, Jack Bruce. Avea 71 de ani și s-a stins acasă, în Suffolk, în mijlocul familiei.

Jack Bruce, photo: Mark Hofman

Născut în apropiere de Glasgow, este cunoscut mai ales ca basist, vocalist și compozitor, deși era un violoncelist cu educație clasică, cânta la pian și la muzicuță, iar el însuși se considera pur și simplu un muzician de jazz.

A început să cânte în 1962, cu Alexis Corner, apoi cu Graham Bond (unde i-a avut colegi pe John MacLaughlin, apoi pe Ginger Baker). Au urmat John Mayall’s Bluesbreakers (în perioada cu Clapton) și Manfred Mann, alături de care a avut și primul succes comercial (Pretty Flamingo, 1966).

În iulie 1966, a fondat Cream, împreună cu Eric Clapton și Ginger Baker. Succesul a fost fulminant pentru unul dintre primele supergrupuri din istorie, o trupă devenită legendară. Povestea lor a durat doar ceva mai mult de doi ani, timp în care au vândut 35 de milioane de discuri și li s-a acordat primul disc de platină din istorie pentru Wheels Of Fire (cel puțin așa susține BBC).

Cream a fost momentul său de vârf, comercial vorbind. Cariera solo ce a urmat a trecut prin genuri atât de diverse precum hard rock, jazz, blues, r’n’b, fusion, avangardă, chiar clasică.

Au fost și alte trupe, precum Lifetime (jazz fusion) sau West, Bruce & Laing (blues rock) și o mulțime de alte proiecte și colaborări. Totul condimentat din păcate cu multe probleme personale, inclusiv a bătălie de lungă durată cu drogurile.

Chair dacă nu a mai ajuns vreodată la înălțimile succesului financiar avut cu Cream, timpul ce a trecut nu a făcut decât să-I consolideze reputația de unul dintre cei mai buni basiști din business.

În martie 2014, după o tăcere de studio de mai bine de un deceniu, a apărut Silver Rails, ultimul opus cu material original pe care ni l-a lăsat.

Lumea muzicală, și nu numai, este ceva mai săracă acum când ne-a părăsit. Odihnește în pace Jack!


Lecții cu Kirk: 12 Bar Slide Blues

Astăzi o progresie standard, în D, perfectă pentru puțin slide. Acordajul este în Drop D.

TAB | Partitură | Fișier GuitarPro


„The Sky Is Crying”

The Sky Is Crying, scris și înregistrat de Elmore James în 1959, a devenit un standard de blues, preluat de mulți.

Blues clasic, slow tempo, inspirat ad-hoc de aversele ce inundau Chicago în timpul înregistrării, este creditat lui Elmo James And His Broomdusters.

A urcat până pe locul 15 în Billboard R&B și a fost ultima prezență în topuri a lui Elmore James (“The King Of Slide Guitar”).

În aprilie 1960, Elmore a scos o variantă a piesei, The Sun Is Shining. Soarele strălucește suna probabil prea vesel și blues-ul cică e ceva trist, așa că varianta tristă și umedă este cea care a dobândit notorietatea maximă.

Cântecul a fost preluat aproape imediat de la apariție, de ambele părți ale oceanului, de Sonny Boy Williamson II, de Yardbirds (atât cu Clapton – Sky Is Crying, cât și cu Jeff Beck – Sun Is Shining), până în zilele noastre.

Albert King, și mai târziu Stevie Ray Vaughan, au scos cover-uri atât de personale încât au ajuns să fie identificate mai degrabă cu ei înșiși decât cu autorul originalului. Până la Allman Brothers Band, care au piesa la funeraliile lui Duane Allman…

Elmore James ne-a părăsit în 1963, dar moștenirea lui componistică și influența ca și chitarist de slide dăinuie în continuare.


“Need Your Love So Bad”

Un exemplu clasic de piesă cunoscută pentru cover-urile ulterioare și nu pentru versiunea originală, Need Your Love So Bad a fost scrisă și publicată în 1955 de Mertis John Sr.

Prima înregistrare datează din același an, a lui Little Willie John (fratele mai mic al lui Mertis) și a apărut la King Records (o ciudățenie a vremii, o casă de discuri care scotea și country și rhythm’n’blues, cei care i-au lansat cariera lui James Brown).

Cea mai cunoscută versiune a piesei datează din 1968, de la Fleetwood Mac, și a devenit atât de asociată cu Peter Green încât de cele mai multe ori se uită de unde provine de fapt.

De atunci a fost înregistrată de mulți alții, de la BB King la Joe Cocker și de la Allman Brothers la Robert Palmer, un alt clasic modern de blues.