Nu-i amor în inima urbei, dom’le!

Postat: 25/02/2011 | Autor: | Înscris în: Muzică | Tags: , , , , , , , | Scrie un comentariu

Cam așa aș fi putut să-mi cânt zilele astea. Orașul ăsta nu e prea vesel de felul lui; sau o fi doar reținut, că avem simțul ridicolului exacerbat și doamne ferește să riscăm să fim penibili în public. Tristețe, frig, întuneric, mizerie… clar, nu-i dragoste p-aici, e marfă rară, se ascunde și aia pe unde poate.

Uite așa am regresat, terapeutic  Când eram mai mic ascultam cu gura cascată o piesă de-i zicea “Ain’t No Love In The Heart Of The City”. Prima oară mi-au cântat-o de pe scenă Iris (când eram printr-a șaptea, la T4). De fiecare dată de-abia o așteptam. Nu mi-era mie clar ce și cum e cu piesa asta, era cam deosebită de restul repertoriului, da’ îmi plăcea. Rău de tot!

N-a durat mult și am descoperit de unde o ascultaseră și ei. Uite-așa am dat si de Whitesnake.

N-am fost primul sau singurul. De fapt, a fost primul lor succes și a rămas în repertoriu din 1978 până astăzi.

Atât de legată era de Whitesnake piesa asta în mintea mea încât nici nu încolțea vreo îndoială că nu ar fi scrisă de ei. Am chiar o bănuială că de la asta i se trage lui Coverdale obsesia textelor cu temă unică “baby baby”.

Dar anii au trecut, am depășt cu greu trauma revelației că nu există Moș Crăciun, eram deja călit, pregătit să aflu alte adevăruri esențiale.

Într-o bună zi, m-a luat adevărul de plete (da, pe vremea aia mai aveam), mi-a întors universul cu roatele în sus și așa l-a lăsat.

Pentru că “Ain’t No Love…” a fost înregistrată prima oară în 1974, de Bobby “Blue” Bland. De scris au scris-o Michael Price și Dan Walsh (am verificat, că nu știam cine-s cetățenii).

Pentru Bobby Bland a fost un hit minor (a ajuns în Top Ten R’n’B și cam atât), dar au înregistrat-o legiuni de artiști. De la Whitesnake la Allman Brothers, de la Al Brown la Vaya Con Dios și de la Chris Farlowe la Jay-Z. Una dintre versiunile mele preferate îi aparține lui Paul Weller.

Acu’ mă întreb și eu, chiar n-o fi? Parcă se lamentează prea mult domnii pentru ceva inexistent. Am fost atent la text, spune clar “fără tine nu e”. Da’ eu sunt de părere că există oricum, avem în stoc, doar ni se pare din când în când că lipsește.

Weekendu’ ăsta nu-s un tip de treabă

Postat: 19/02/2011 | Autor: | Înscris în: Muzică | Tags: , , , , , , | Scrie un comentariu

Lemmy zicea că n-a fost niciodată un tip de treabă (pfff, cine-l crede?) și prin ‘92 îi găsise și pe Ozzy și pe Slash să fie de acord cu el în aceeași piesă.

Zău așa, un buchețel de trei domni exemplari ca dânșii să susțină asemenea aberații? Normal că nu s-a vândut, nu i-a crezut nimeni.

Gurile rele spun că, entuzismat de un mare deal de distribuție proaspăt semnat cu Epic Records și de o proaspătă colaborare cu Omul din Oz (pe “No More Tears”), Lemmy a avut un moment de nebunie.

L-a apucat avântul economic pe dom’ Kilminster în 1992, pe “March ör Die”. Și om serios, dacă a dat în baltă, păi a dat de să-i sară stropii. Ar fi ipocrit să aruncăm acum cu pietre pentru că s-a vrut și el rock star cu fițe, pampoane și patalama, bașca un card fără limită de credit.

Aparent, albumul avea tot ce-i trebuia ca să reușească. Și nimic din ce iubea deja populația la Motörhead. Săracu’ Lemmy chiar s-a chinuit să susure suav și bălădos.

Doar că fanii cei vechi au plecat urgent să vomite, în timp ce alții noi și cuminți nu s-au apropiat, preventiv, că au mai văzut ei d-ăștia cu blana de oaie peste jaca de motor. Și donșoara Scufița Roșie a avut un episod canibalistic, știm noi, s-a scris și în ziare, da da.

Mie îmi e super-simpatică “I Ain’t No Nice Guy” și avea tot ce-i trebuia să ajungă un super mega hit de platină și alte aurituri. Doar că Lemmy e the nicest exact când nu se chinuie explicit să fie nice.

Hmm, da’ dacă mă gândesc bine, Lita Ford s-a întors la treaba. Ce zici fată, inchizi ochii pentru totdeauna un pic și cu Lemmy? Hai că poate bagă și Slash un solo, e din gașcă.

Șarpele Alb și Omul de la Munte

Postat: 15/02/2011 | Autor: | Înscris în: Muzică | Tags: , , , , , , , | Scrie un comentariu

A trecut și Valentine, gata. N-a durut. Asta e, ne pregătim de 1 martie. Și 8 martie. Ghinion, anul ăsta pică amândouă marțea. Nu puteau să-l aclimatizeze și pe sfântul Patrick? Măcar ne mai reveneam după.

O distinsă doamnă mi-a adus astăzi în atenție sintagma “muzici care ne-au salvat viețile”.

Mai la propriu, mai la figurat, cu siguranță avem cu toții măcar un cântec legat de circumstanțe speciale. Poate chiar ne-a salvat viața, într-adevăr. Muzica are și capacitatea asta.

Recunosc că am și eu unul. Îl cheamă “Don’t Fade Away” și este al lui Whitesnake. S-a potrivit momentului, l-am auzit când aveam nevoie de el.

Care e cântecul vostru?

Coverdale a colaborat mereu cu chitariști de mare clasă. Toată lumea îi știe pe Ritchie Blackmore, Jimmy Page sau Steve Vai. Dar și John Sykes, Adrian Vandenberg sau acum Doug Aldritch sunt absolut devastatori. Dacă la și alții intră unii ca Viv Campbell sau Warren DeMartini, nu mai e nimic de spus, I rest my case.

Ca și în cazul lui Ozzy, fiecare chitarist cu care a lucrat Coverdale a pus o amprentă extrem de specifică asupra rezultatului final. Sunt subiectiv și am o slăbiciune aparte pentru Adrian Vandenberg (în buletin, van den Berg), unul dintre cei mai subestimați exponenți ai instrumentului, ever.

Vandenberg. Extrem de tehnic, dar și extrem de discret, prea puțin un guitar hero, mereu în serviciul cântecului, mi se pare că merita mult mai mult decât a primit. Un accident stupid  i-a terminat cariera când era în vârf. Din dorința de performanță fizică, s-a apucat de exerciții izometrice care i-au afectat tendoanele mainii. Se resimte și astăzi, chiar dacă a revenit la muzică de destulă vreme.

Whitesnake au avut hituri enorme precum “Here I Go Again”, “Is This Love” sau “Still Of The Night”, dar “The Deeper The Love”, “Sailing Ships”, “Kittens Got Claws”, “Don’t Fade Away”, “Too Many Tears” sunt piese poate chiar mai interesante. Și sunt compoziții Coverdale&Vandenberg. Aproape tot materialul de pe “Slip Of The Tongue” și “Restless Heart”.

Am avut bafta să stau cu el la un pahar de vorbă, la Frankfurt Musikmesse, și anul trecut, și acum doi ani. E funny, normal și fără fițe. Și înaaalt, de ma durea ceafa, zău. Ar fi trebuit să-i mulțumesc că a scris “Don’t Fade Away”, dar ceva m-a oprit. O fac acum, public. Dank u zeer, Adje!

Whitesnake merge mai departe. Pe 25 martie apare ‘”Forevermore” (domnu’ Coverdale, Shrek cumva, ceva? Forever After, Forever More?). Pe 3 iulie vor împărți scena de la Romexpo cu Judas Priest. Până atunci, las’ că ne eliberează dragostea. Așa, post-Valentine.

The sky is crying (din nou)

Postat: 07/02/2011 | Autor: | Înscris în: Muzică | Tags: , , , , , | Un comentariu

Despre știrea asta nu mi-aș fi dorit să scriu vreodată. Gary Moore ne-a părăsit în acest weekend, alăturându-se marii trupe din ceruri (pentru că nici un muzician adevărat nu ajunge în iad, vă spun eu).

Nici nu mai știu cu ce l-am ascultat prima oară, în adolescență. Părea ca vine din toate părțile – hard rock, cu Thin Lizzy sau solo, jazz fusion/progressive cu Colosseum II, balade, blues… Puțini sunt cei care au abordat atâtea stiluri diferite, atât de bine.

Orice făcea aborda cu maximum de energie, asta m-a atras mereu către el. Nu a fost loc de jumătăți de măsură, mereu la intensitate maximă, cu motoarele turate în roșu.

Gary Moore era cel pe care îl ascultam ca și doză de adrenalină blues rock. Red Bull muzical, nu a părut vreodată în stare să facă ceva în doru’ lelii, doar ca să fie.

Așa l-am vazut și pe scenă anul trecut, la Zone Arena, alături de dezolant de puțini oameni. Ceea ce nu l-a împiedicat să rupă scenă nu în două, ci în multe bucăți.

Mă întristează gândul egoist că nu o să mai am ocazia să îl văd, că prima oară a fost și ultima. Poate și asta e o lecție, să nu amân nimic, o a doua ocazie s-ar putea să nu mai existe vreodată.

Mă îndoiesc că și-ar fi dorit să fie bocit; decât să-i fie  plânsă moartea, mai bine să i se sărbătorească existența. Enough of the blues!

49% Motherf**ker, 51% Son Of A Bitch

Postat: 01/02/2011 | Autor: | Înscris în: Știri | Tags: , , , , | Scrie un comentariu

A cui imagine apare instantaneu la o asemenea descriere? Să pun pariu că nu poate fi decât… the one… the only… Lemmy!!!

După mai bine de trei ani de muncă, în martie 2010, la festivalul South By Southwest, avea loc premiera filmului “Lemmy: 49% Motherf**ker, 51% Son Of A Bitch”. Taman bine, pentru aniversarea a 35 de ani de existență Motörhead.

Lemmy The Movie

Nu este primul film despre Lemmy, cu siguranță nu va fi nici ultimul. Pentru că omul este cu adevărat o legendă vie, rock’n’roll întrupat, în viu, 100%, din cap până-n picioare. Nu e singurul, dar este poate cel mai mare.

Recunosc ca sunt extrem de subiectiv, Motörhead fiind una dintre primele trupe care mi-au traumatizat neuronul juvenil și m-au corupt către rock. Le mulțumesc și astăzi.

Și dacă prima înregistrare Motörhead apărea în 1975, istoria lui Lemmy începe cu zece ani mai devreme, cu primul single The Rockin’ Vickers. A urmat rock-ul psihedelic al lui Sam Gopal și progresivul lui Hawkwind. Parcă e cam greu de imaginat în ipostazele astea, nu?

Perioada Hawkind a însemnat trecerea lui Lemmy de la chitară la bas și a generat și numele următorului capitol. “Motorhead” era o piesă Hawkind, de pe fața B a unui single din 1975.

Hawkind și rock-ul lor spațial au continuat până în ziua de astăzi (anul trecut au scos un album nou, “Blood Of The Earth”), dar viitorul lui Lemmy era pe alt drum.

Motörhead continuă la fel de impetuos și elegant precum un tanc de asalt (tot e un mare colecționar de artefacte legate de războaiele mondiale), după aceeași deviză “everything louder than everyone else” (a fost și titlul unuia dintre albumele live). Și parcă ar fi și păcat să fie altfel.

Nici o grijă, ultimul album, “The Wörld Is Yours” distruge aceeași autostradă pe care m-am obișnuit să-i văd defilând.

Pe 15 februarie, “Lemmy: 49% Motherf**ker, 51% Son Of A Bitch” vede apariția oficială a versiunilor DVD și Blu-ray. Da, știu, cine a fost interesat a văzut deja filmul încă de la apariția în sală (sau chiar mai devreme). Pe de altă parte, variantele oficiale conțin încă mai bine de trei ore de material. Ăăă… pardon, probabil că se găsește și ăsta pe site-urile de download. Mi-am pus dvd-ul în wish list-ul de la Amazon, ca și autobiografia din 2002, “White Line Fever”.

Cine este Lemmy și ce înseamnă el pentru noi? Fiecare avem propriul răspuns. Greg Oliver și Wes Orshoski au încercat să captureze imaginea larger than life a omului și personajului. Ajutați și de comentariile  unor Dave Grohl, Ozzy Osbourne, Alice Cooper, Slash, Steve Vai, Dee Snyder, Henry Rollins, Ice T, James Hetfield, Mike Inez, Billy Bob Thornton și  mulți alții.

Vizionare plăcută!

Site-ul oficial al filmului: http://www.lemmymovie.com/

Site-ul oficial Motörhead: http://www.imotorhead.com/

intrări mai noi →