Jeff Kollman, un chitarist smerit
Postat: 31/07/2014 Înscris în: Muzică | Tags: fusion, hard rock, instrumental, jeff kollman, progresiv, rock Scrie un comentariuJeff Kollman este un mare chitarist. Nu o spun eu, o spune industria. Nu este un rock star, așa cum probabil își imagina când pleca din orășelul Toledo din Ohio să cucerească Los Angeles-ul.
O persoană discretă și extrem de amabilă, este absolut imposibil să nu-ți placă. Când l-am cunoscut, în 2008, era aproape obsedat de fetița lui și îmi arăta fascinat poze cu ea pe telefon. Același Jeff care și-a botezat cățelul Buddy Jo Kollman și l-a trecut producător executiv la albume UFO sau Chad Smith’s Bombastic Meatbats.
Muzician, compozitor, producător, Jeff Kollman a îmbrăcat multe costume musicale și a lucrat cu mulți dintre cei mari – de la Glenn Hughes la Chad Smith, de la Lao Tizer la Asia (ft John Payne). A trecut prin multe genuri, de la shredder-ul heavy metal, la progresiv, fusion și chiar jazz. În timp ce compunea muzică de film sau măcar participa la înregistrări („Sahara”, „Ice Age 2″…). Sau răspundea apelurilor de la Fender, pentru care este unul dintre trei clinicians, alături de Greg Koch și Gary Hoey.
Toate activitățile astea nu l-au împiedicat în vreun fel să aibă și o bogată carieră solo, sub numele său sau cu trupa sa de progresiv instrumental, Cosmosquad. În continuare modest, preocupat de familia lui și trăind muzica.
De curând a scos un nou album, 100% acustic, „Hills Of Granada”, la propriul label, Marmaduke Records. Eu mă duc să-l comand.
Cine ar vrea să-l oprească pe Satriani?
Postat: 10/05/2013 Înscris în: Muzică | Tags: hard, heavy, instrumental, joe satriani, rock, unstoppable momentum Scrie un comentariuProbabil că nu poate nimeni, mai ales că marți a ieșit “Unstoppable Momentum”, cel de al paisprezecelea album de studio. Pentru o carieră ce se întinde deja pe patru decenii, nici nu-i prea mult.
A propos de carieră, Joe deține un record bizar – 15 nominalizări la Grammy, fără a câștiga vreodată. Mai nenorocos e doar Brian McKnight, cu 16 nominalizări, dar domnul respectiv cântă r’n’b și d-astea așa că nu intră în discuție.
Noul album, cât am ascultat din el, e Satriani 100%, fără surprize. Răspunde așteptărilor, nu aduce surprize, toate bune și frumoase. Sau previzibile, depinde de punctul de vedere. Mie îmi place, e pe lista de cumpărături.
Ceea ce e de povestit despre album spune dom’ Joe însuși în clipul “behind the music” de mai jos.
În rest, turneul începe la Istanbul, pe 18, iar pe 20 cântă în Bucuresti, la Sala Palatului. apoi Zagreb, Belgrad
Nu vreau să fiu cârcotaș cu tot dinadinsul, da’ nea Joe, zău așa, cam frustrant pentru cetățenii fani din afara Statelor Unite. Toate precomenzile cu autografe și bunătăți disponibile doar pentru US? Păi e frumoasă discriminarea asta?
Un pachet VIP cu stat la o poză, un tricou și autografu’ pe un obiect adus de-acasă la 150 de euro? Mă scuzați, scump dom’le, scump, la MacAlpine era mai ieftin. Săracu’ om dădea până și o lecție de 45 de minute în mai puțini bani decât ăștia. Da, e adevărat, la Megadeth (în Gigantour 2013) e mai scump; dar pleci ca Moș Crăciun cu cârca îndoită de desaga plină. În $699 e inclus biletul de concert, meet & greet cu toată trupa, una bucata chitară Dean Dave Mustaine VNMT X (semnată de Mustaine), noul album cu autografe, un steag ediție limitată, 3 pene de chitară, un laminat de turneu, shopping privat de marfă, VIP concierge… Bașca open barul, cu bere și vin.
E adevărat că domnii de mai sus nu au statura dvs, da’ cam zgârcit, mă scuzați.
Paul Gilbert a trecut iar p-aici
Postat: 03/04/2013 Înscris în: Live | Tags: hard, heavy, instrumental, paul gilbert, rock, vibrato Scrie un comentariuLui Gilbert i-au trebuit doi ani ca să apară cu un album nou, „Vibrato”. Nu l-am cumpărat, am o alergie gravă la funk.
Tot doi ani, ca să revină în București, în turneul aferent albumului. Am cumpărat biletele la concert din ziua punerii în vânzare, Pentru că îmi place și pentru ca plecasem fericit în 2010, din Silver Church. Încă și mai fericit decât în 2009, la Frankfurt Musikmesse.
Nici pe departe la fel de fericiți ne-am terminat seara de duminică din Hard Rock Cafe. Trec peste intârzierea de o oră (anunțată se pare, asta e, noi n-am aflat) și peste sonorizarea din care distingeam foarte clar basul și tobele, mai puțin chitara pe clean (și cu asta m-am obișnuit, meseria de inginer de sunet e grea, cere și ea scoala).
Cântarea? O salată.
N-am nimic cu preferințele de funk ale omului, o fi noul trend, că deh, și Bonamassa are album de gen anul ăsta, probabil că și alții. N-am nimic cu cover-urile de jazz și jazz-rock (astea chiar mi-au plăcut), mai ales că i se îmbină cu gusturile nou-descoperite ale nevestei artiste multilateral exprimată.
În schimb, am o problemă cu cover-urile alese pentru live. Oricât de genial instrumentist ar fi Gilbert (și este), nu are capacități vocale grozave și până la un moment dat o știa și el. Nu are cum să se compare în vreun fel cu Dio când cânta „Man On The Silver Mountain” și, din păcate, nici măcar cu Gary Moore la „Still Got The Blues”
Și mai am o problemă cu aportul nevestei personale. Foarte frumos că oamenii colaborează în familie, iar domnul, ca un soț bun ce este o susține și o promovează pe doamna. Mai puțin frumos pentru mine, simplu plătitor de bilet, obligat să-i suport nu numai pianul, dar și momentul de oroare vocală și karaoke ieftin, pe „Sin City”. Cât despre prezența scenică… Preferam o a doua chitară sau formula de trio.
N-am nimic cu femeia. Doar că nu e suficient să fi facut pian în copilărie și adolescență, dupa care, pentru ca s-a măritat cu un muzician de nivel înalt, subit a devenit ea însăși o egală a lui. Asta după ce a absolvit filologie și a făcut o carieră de marketing la Sony Education. Preocupările artistice i se întind și la artele vizuale, dar probabil ca în astea n-a avut cine s-o împingă în față până una-alta. Hm, am un deja-vu cu niște cetățeni de-i chema Lennon și Ono. Ca și atunci, cineva cară pe umerii artistici pe altcineva. Și celui cărat i se pare că zboară.
La categoria bile albe, secția ritmică a fost excepțională. Pe Thomas Lang îl știam, pe Kelly LeMieux l-am descoperit, jos pălăria pentru amândoi, nu pot decât să mă înclin.
Am plecat cu sentimente contradictorii. Și am rămas cu ele. Probabil că de-acum mă voi gândi de doua ori înainte să mă intereseze că are un album nou. Sau că are concert prin ce oraș voi fi la momentul respectiv.
Midnight Burst 