The Jimmys live @Hard Rock Café Bucharest
Postat: 03/12/2016 Înscris în: Live | Tags: blues, concert, hard rock cafe, jazz fusion, Live, live in transylvania, r'n'b, soul, sunete, the jimmys Scrie un comentariuCând auzi Wisconsin te gândești la multe (eventual produse lactate și polca), dar nu neapărat la blues. Și totuși genul este atât de bine încrustat în ADN-ul american încât proveniența lui nu mai poate fi o surpriză, din orice colțișor al țării ar proveni.
Photo by Adrian Coleașă
The Jimmys sunt veterani ai scenei. Conduși de Jimmy Voegeli, fiecare dintre cei șapte membri ai grupului au în spate câte un CV impresionant. Au luat multe premii, împreună și separat, iar lista celor cu care fiecare dintre ei a împărțit scena (sau studiourile de înregistrări) se citește ca un whos who al aristocrației bluesului (și nu numai) – de la Hubert Sumlin, Joe Bonamassa, Greg Koch, Luther Allison, Buddy Guy până la Georgia Satellites, Glenn Miller Orchestra, Los Lobos sau The Temptations.
Pe 25 noiembrie a avut loc la Hard Rock Café primul lor concert în București, organizat de revista Sunete.
Primul concert în București, dar în nici un caz primul în România, seara a fost și prilejul lansării celui mai nou album al trupei, Live In Transylvania, înregistrat anul trecut la festivalul de blues de la Sighișoara.
Pe scenă au urcat Jimmy Voegeli (clape, voce), Perry Weber (chitară, voce), Mauro Magellan (tobe), Johnny Wartenweiler (bas), Pete Ross (saxofon), Darren Sterud (trombon, voce) și Mike Boman (trompetă).
Photo by Anca Coleașă
The Jimmys au marele noroc de a număra în rîndurile lor trei compozitori, astfel că cea mai mare parte a setului este material original. Secția de suflători adaugă un ingredient sonor aparte și le permite să abordeze absolut orice doresc – blues, r&b, soul, cu incursiuni în fuziune de jazz (au avut momente când m-au dus cu gândul la Chicago și nu cred că e puțin lucru)…
Dacă setul lor este extrem de solid, mai impresionantă este prestația scenică. Soundtrack-ul unei seri pline de antren și voie bună, The Jimmys se simt foarte bine pe scenă și au ca misiune să ne facă să ne simțim bine în sală. Misiune îndeplinită cu brio!
The Jimmys se simt foarte bine și în afara scenei, amestecându-se printre fani de îndată ce show-ul s-a terminat; fără fițe, extrem de simpatici și deschiși, bucuroși că i-au făcut pe oameni să se simtă bine.
Din București au plecat direct către Brașov Jazz & Blues Festival. Semn bun zic. Dacă lor le place la noi și publicul nostru pare să-i fi adoptat, deci sper să-i revedem în curând.
Iar despre cum s-a văzut seara, în galeriile foto publicate aici și aici.
Jan Akkerman, după 20 de ani
Postat: 26/08/2015 Înscris în: Live | Tags: blues, hard rock cafe, jan akkerman, jazz fusion, Live, progressive, rock Scrie un comentariuÎn perioada mea formativă, când pusesem mâna pe o istorie a rock-ului trasă la xerox.., pardon, la copiator, ascultam cu sfințenie tot ceea ce găseam din ceea ce citeam. Nu tot ce ascultam mi-a plăcut sau am înțeles (am o problemă și în ziua de azi cu Bitches Brew al lui Miles Davis și da, istoria aia a rock-ului făcea referiri la jazz și nu numai), dar printre casetele tocite de atâta ascultare a fost și At The Rainbow, primul album live Focus.
În 1995, m-am dus la Sala Palatului mai mult pentru Jan Akkerman, decât pentru headliner-ul show-ului, Paul Rodgers. Venisem pentru amintirea acelui Focus și am plecat stupefiat de individualitatea unui mare chitarist, cu o fluiditate în exprimare cum nu mai vazusem până atunci (și foarte rar am mai întânit de atunci încoace). O feerie de rock, influențe clasice, jazz fusion și blues, focuri de artificii muzicale și o atitudine atât de relaxată, la antipodul unui rock star…Da, în continuare Paul Rodgers a fost foarte bun, dar puteam să plec liniștit și dacă nu-l vedeam.
Fast forward douăzeci de ani mai târziu. Hard Rock Café București și același Akkerman. Deja știam la ce să mai aștept și relativ la zi cu operele domnului.
Dar întâlnirile cu el par să fie mereu mai mult decât mă aștept eu. Cumva, într-un fel necunoscut nouă, muritorilor de rând, a reușit nu numai să nu îmbătrânească, dar să înflorească în continuare.
Aceeași feerie, aceeași atitudine, combinate cu o plăcere de a cânta și a împărtăși această bucurie cu cei din sală… Rar întâlnite (Beth Hart a fost de curând un exponent de marcă al acestui gen de artist), sunt semnele celor mai mari.
De la Hocus Pocus, citat în toate momentele semnificative ale concertului, până la extrase din ultimul album de studio, Minor Details, am recapitulat împreună, timp de două ore și jumătate, parcursul unuia dintre cei mai mari chitariști contemporani.
Unul dintre cei mai mari dar, în același timp, și unul dintre cei mai subestimați, din păcate. Cum îmi spunea un prieten la masă, după ce discutasem despre diverși chitariști, “ăia încă învață, ăsta cântă”. Și prietenul respectiv nu se entuziasmează deloc ușor. Mă uitam la el și mă vedeam pe mine cel de acum douăzeci de ani.
Efectul Akkerman într-o seară ploioasă de joi, magia momentului și promisiunea unei revederi încă neanunțate.
Beth Hart, primul single de pe “Better Than Home”
Postat: 03/03/2015 Înscris în: Muzică | Tags: beth hart, better than home, blues rock, jazz fusion, mechanical heart, soul Scrie un comentariuIată că a apărut “Mechanical Heart”, primul clip al unuia dintre single-urile viitorului album.
“Better Than Home” este programat să apară în aprilie, la Mascot Records.
Robben Ford – Into The Sun
Postat: 06/02/2015 Înscris în: Muzică | Tags: blues, into the sun, jazz fusion, robben ford, rock Scrie un comentariuUltimii ani au fost prolifici pentru unul dintre cei mari chitariști contemporani, Robben Ford.
Când avea 18 ani, Charles Ford Band (trupa formată împreună cu frații săi) era angajată să cânte cu Charlie Musselwhite, apoi înregistrează două albume, The Charles Ford Band și Discovering The Blues.
Urmează participarea lui Robben la două albume alături de Jimmy Witherspoon, Live și Spoonful, iar alăturarea la LA Express îi aduce colaborări live și de studio cu George Harrison și Joni Mitchell.
Cariera solo începe oficial în 1976 cu The Inside Story, ceea ce nu l-a împiedicat să colaboreze cu nume atât de diverse precum Miles Davis sau KISS.
Nominalizat de 5 ori la Grammy, ultimii ani au adus două albume, Bringing It Back Home (2013) și A Day In Nashville (2014) și o întoarcere la rădăcini.
Această etapă nostalgică terminându-se, 2015 aduce un nou pas înainte, Into The Sun.
Ford este extrem de mândru de această nouă creație, în opinia sa unul dinte cele mai bune momente discografice ale carierei sale, mai ales că aduce și o serie de colabprări notabile – Warren Haynes, Sonny Landreth, Robert Randolph, Keb Mo, ZZ Ward și Tyler Bryant.
Nu mai e chiar atât de mult până pe 23 martie când va apărea și va fi urmat evident de un turneu american și apoi prin Europa de Vest.
Și mă întreb și eu, dacă s-a găsit cineva să-l ducă în Kosovo, chiar nu se găsește nimeni să ni-l aducă în București? Sau Cluj, sau Timișoara, sau… sau… sau…
Midnight Burst 