Cobra Fest 1.0 – Și a fost ziua a doua

A venit și ziua a doua a Cobra Fest. După petrecerea de la finalul primei zilei și încă sub impresia ei, am pierdut startul spre Fabrica și am ratat primele două nume, Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut și Navi. Mea culpa!

Tragic, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Dar Tragic mi-au deschis ziua fulminant. Recunosc, nu-i știam, dar au aruncat în aer scena de la B52. Post-metal/doom scrie pe etichetă dar conținutul este exploziv. Nu am termen de comparație cu vreo altă prestație de-a lor, dar m-au convins să îi urmăresc în viitor. Au setat foarte sus bara pentru cei ce au urmat și au prevestit ceea ce avea să urmeze.

Orkid, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Orkid nu îmi par avantajați de formula acustică. Au avut fanii lor, cu siguranță sunt oameni care îi plac, abordarea este inventivă (cel puțin prin prisma instrumentelor atipice aduse pe scenă), dar aș prefera să-i revăd într-o variantă electrică înainte să-mi formez o părere.

Cardinal, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Cardinal, din Constanța, au fost cea mai tânără trupă din festival. aflați la ultimul concert pentru viitorul previzibil (vine bacul, vin plecările la școli diferite). Au lăsat o impresie foarte bună și dincolo de stoner și psihedelic mi-au amintit mai degrabă de Jane’s Addiction decât de QOTSA. Dar deh, referințele fiecăruia diferă.

Valerinne, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Valerinne sunt un vârf al scenei post-rock românești. Au fost primiți ca atare și au fost la înălțimea așteptărilor. B52 a fost cadrul perfect în care s-a desfășurat setul lor extrem de atmosferic și au setat tonul pentru cele trei trupe australiene ce urmau să încheie festul.

Dumbsaint, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Dumbsaint au preluat ștafeta și au mers mai departe. Într-o penumbră densă, au asigurat coloana sonoră a unei serii de scurt-metraje ce rulau în timpul setului. Nu m-am putut împiedica să nu remarc arcul peste timp, de la filmul mut și pianistul (sau orchestra) ce-l acompania, la aceste episoade cinematice, acompaniate de o trupă ce se pune singură în umbră și în slujba imaginii.

Meniscus, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Meniscus au continuat, într-o cu totul altă notă. Instrumentali, dar cu o apariție complet diferită, au dansat, au cântat și au conectat publicul la o sursă de energie comună, aproape arhetipală după modul la care au reacționat spectatorii scăldați în lumina roșie ce inunda scena.

We Lost The Sea, by Anca Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

We Lost The Sea au fost apoteoza festivalului, încheierea perfectă. Cea mai cunoscută dintre cele trei trupe australiene (aflate în turneu împreună în Europa) a intrat la orele mici ale zilei următoare și a luat pe sus publicul.

Am auzit comentarii că n-au fost în formă, că puteau mai bine, că una, că alta. Tot ce se poate, dar din punctul meu de vedere au fost întruchiparea perfectă a genului, iar adjectivul care îmi vine cel mai pregnant în minte este epic. De la delicat și intim la grandios într-un singur set.

În rest, cum am zis și ieri, un festival impecabil, fără vreun moment de umplutură, cum îmi doresc multe altele. Cu un public mișto, o atmosferă pozitivă și mulți muzicieni rămași în zonă, mult după ce cântaseră, fani atenți la ceea ce se întâmpla.

Mulțumesc, la cât mai multe ediții!

Galeriile foto ale zilei sunt disponibile aici și aici, ca și aici și aici.

Adrian Coleașă

Anunțuri

Cobra Fest 1.0 – Ziua întâi

Pe 2 și 3 iunie Guest au organizat în Fabrica primul (după știința mea) festival internațional de post-rock/instrumental/progressive/ambient/psihedelic din București, Cobra Fest 1.0.

Cobra Fest 1.0, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Propunerea a fost generoasă – trei scene (în Fabrica, în B52 și acustic, pe terasă), 17 trupe în două zile. Devansând concluziile, rar am mai avut experiența unei organizări impecabile în România a unui asemenea fest. Nu știu cum decurs lucrurile în culise, dar ca participant senzația a fost cea pe care mi-am dorit-o mereu de la un asemenea eveniment.

Michael Zimmel, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Prima zi a debutat cu COD și Alice Null, pe care i-am ratat, și am ajuns de-abia la Michael Zimmel. Vine din Linz, Austria, este un one-man band instrumental, clar imers complet în ceea ce făcea. Singura lui problemă este monotonia la care ajung rapid compozițiile lui liniare. Nu lipsit de inetres, dar poate ideile lui ar fi valorificate mai bine de contextul unei trupe. 

Breathelast, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Breathelast nu mai au nevoie de vreo prezentare, nici măcar în context acustic. Cântarea lor a fost (dacă mai era nevoie) o dovadă că piesele lor sunt solide și stau în picioare oricum le-ar cânta, acustic sau electric. Ca și energia, ce s-a transmis foarte bine și în context acustic. Fără surprize, doar o plăcere, ca de obicei.

Adrian Tăbăcaru, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

La Adrian Tăbăcaru nu știam la ce să mă aștept. Un alt one-man band, de data aceasta, un toboșar. Cunoscut de la Taine sau de la Souptrip, a fost prima surpriză majoră pe care am avut-o în aceasă zi.

Într-un show complet, elaborat și inspirat, cu lumini și proiecții, a transformat tobele într-un instrument extrem de expresiv, folosit cu virtuozitate mereu în sprijinul atmosferei și a mesajului. De acum sigur voi fi mult mai atent la orice propunere muzicală va avea.

Daniel Payne, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Daniel Payne a fost o alegere foarte inspirată și a adus o notă aparte în acest festival. În cea mai bună tradiție outlaw country, acest cowboy (din Lubbock, Texas) cu patchuri Darkthrone și Burzum, a arătat cât de viabil și relevant este genul și astăzi. Un amestec de country&western cu arome de folk și blues și versuri dark, a fost pretextul unei țopăieli generalizate într-o bună dispoziție generală.

Country-ul, ca și blues-ul, spune povești. Mai draguțe sau mai dătătoare de fiori, este folclor contemporan, în cel mai pur sens al termenului. Mai mult, amândouă genurile sunt o chestiune de atitudine. Three chords and the truth este sintagma genului, iar Payne este un exponent extrem de autentic.

Deley, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Deley, din Ungaria, au dus Fabrica într-un trip spațial extrem de catchy, iar prima referință care mi-a venit în minte a fost o senzație a anilor ‘90, Ship Of Fools. Nu îi copiază, dar par porniți pe aceeași cale neo-prog, cu aceeași atitudine jucăușă și excentrică, structurați dar în același timp ieșiți din tipare.

Fără a-i acuza de epigonism, îmi par mai degrabă continuatori ai unui gen ce mi s-a părut extrem de fertil atunci când a apărut și nu pot decât să salut asta.

Mental Architects, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Bulgarii de la Mental Architects au fost headlinerii primei seri, absolut meritat. Mai heavy decât Deley, au venit cu o variantă interesantă și groovy de math rock care m-a prins și pe mine (care nu sunt vreun simpatizant al genului). Filosofia lor e simplă – If we play and you listen we’re happy! Cred că am fost extrem de happy cu toții.

Iar galeriile foto ale zilei sunt disponibile aici și aici, ca și aici și aici.

Adrian Coleașă


Napoleon și Breathelast: Când primești lămâi…

Ce faci când viața îți dă lămâi? Unii spun că faci limonadă, alții că ceri și un shot de tequila. Sâmbătă, 22 octombrie, Guest au primit un transport en-gros de lămâi, pe care după ce le-au făcut limonadă le-au mai și amestecat cu o cisternă de tequila.

Breathelast, by Adrian Coleașă 2016

Photo by Adrian Coleașă

După ce au rămas fără locația anunțată din iunie, cu Napoleon deja în avion către noi, au reușit în câteva ore să găsească o nouă locație (Trollo Pub), să ducă scule pentru cântare, să se ocupe de artiști și să dea și sfoară în țară despre schimbări.

Cel mai simplu ar fi fost să renunțe și să anuleze totul. Nimeni nu s-ar fi mirat. Au ales în schimb să muncească până la epuizare (Unflicted n-au mai putut să cânte tocmai din acest motiv) și să transforme un eșec nemeritat în visul oricărui fan.

Napoleon, by Anca Coleașă 2016

Photo by Anca Coleașă

A fost o seară de o nebunie fabuloasă. Breathelast și Napoleon au cântat la propriu în mijlocul fanilor, nu doar s-a moshit, dar s-a făcut până și crowd surfing, incredibil pentru cine cunoaște spațiul, dar trebuia să fii acolo ca să crezi ce s-a întâmplat.

A fost mult mai mult decât ar fi putut să fie orice concert de club. Dincolo de toate greutățile, Guest, Breathelast și Napoleon au oferit s\mbătă seara the ultimate fan experience. Ca și o demonstrație în forță că se poate, tuturor celor obișnuiți că csf? ncsf și alte ciorbe lungi mioritico-dâmbovițene.

Cum s-a văzut seara, din mijlocul oamenilor, în galeriile foto de aici și aici.


Jinjer – King Of Everything

Nu a trecut nici o lună de când Jinjer ne-a vizitat. Erau deja semnați la Napalm Records și se știa că un album nou va apărea în această vară.

Jinjer - King Of Everything

King Of Everything este programat pentru 29 iulie și un prim video clip, Words Of Wisdom, a apărut din aprilie (timp în care a strâns deja peste 300.000 de vizualizări).

Albumul nu e o surpriză. iar formula de cvartet nu-i dezavantajează în vreun fel. Nu e o surpriză, dar cu siguranță e o delectare. Live, sunt extrem de eficienți și multe rafinamente trec poate neobservate, mai ales în contextul de club.

King Of Everything este un album sofisticat, cu multe momente progresive, iar brutalitatea își găsește mereu sensul, menținând un echilibru delicat, dar foarte solid în același timp.

Nu pot nominaliza vreo piesă, pentru că nu are momente slabe, Jinjer au reușit să producă un al treilea album foarte consistent. Iar finalul, Beggar’s Dance, anunță poate multe surprize viitoare.

Tatiana Shmailyuk este cea mai interesantă voce feminină pe care am ascultat-o de multă vreme încoace. Își permite să cânte absolut orice, la fel de în largul ei când vine vorba de growl, cât și de voce clean. De o dualitate excepțională, ascultând-o, în continuare am senzația că sunt mai mulți vocaliști complet diferiți.

Dar oricât de senzațional ar fi vocalul, este vorba totuși de o trupă. În cazul nostru, Roman Ibramkhalilov (chitare), Eugene Kostyuk (bas) și Dmitriy Kim (tobe) sunt cei care îi permit Tatianei să decoleze și să facă acrobații, iar efortul de echipă este dincolo de lăudabil.

Cel mai bine păstrat secret al Ucrainei metalice (până acum), este pe cale să fie dezvăluit întregii lumi pe 29 iulie și nu pot decât să recomand acest King Of Everything to everybody.

Jinjer

Photo by YURIY MALENKO, courtesy of Napalm Records


Jinjer live în Fabrica

“We have balls, we will get what we want.” Asta spunea Tatiana Shmayliuk într-un interviu prezent pe DVD-ul lor, Crowd Factory, asta a  arătat din plin Jinjer pe 12 mai, în Fabrica. Și mai mult de atât.

Tatyana Shmayliuk, Jinjer 2016

O surpriză foarte plăcută de la ARTMania, seara a fost deschisă de Consequence și For My Sins, urmați de Cupola. Bulgarii sunt la al doilea album (Pandæmonium) și nu pot spune că mi-ar fi displăcut, deși nu au reușit să mă facă fan. Altfel, prestația lor a fost absolut corectă, prezența absolut ok, comunicarea cu sala prietenoasă, chiar dacă un pic poticnită.

Dar lumea venise pentru Jinjer și de asta au avut parte.

Pentru mine, ucrainenii sunt una dintre cele mai interesante trupe peste care am dat de destulă vreme încoace, iar Tatiana Shmayliuk este fără îndoială una dintre cele mai puternice și versatile voci feminine din metalul mondial.

Jinjer demonstrează din plin că a veni din Est nu este vreun impediment ca să reușești atâta timp cât ai ceva de spus și mai și știi să o faci. Amestecul lor de progresiv, metalcore, hardcore și tot ce au mai pus ei în rețeta personală este teribil de eficient, iar despărțirea de chitaristul Dimitriy Oksen nu pare să-i fi afectat, cel puțin la nivelul prestației live.

Două ore de agresiune, sofisticată dar nu mai puțin brutală, au trecut pe nesimțite și au lăsat doar sentimentul că toată lumea și-ar fi dorit și mai mult. Unde se vând biletele la următorul concert?

O galerie foto de la concert este disponibilă aici.