King King la al cincilea album, Maverick

King King nu mai sunt un nume necunoscut pentru publicul nostru. După un debut exploziv în București, în 2018, trebuiau să revină anul trecut la Brezoi. Pandemia a amânat festivalul, așa că poate îi vom revedea anul acesta.

De fapt, îl vom revedea pe Alan Nimmo, singurul membru fondator rămas în trupa devenită acum o afacere de familie după cooptarea fratelui său Stevie, el însuși un artist solo de succes, și alături de care a scos  deja 6 albume sub titulatura The Nimmo Brothers.

În pofida situației general, sfârșitul lui 2020 a adus cel de al cincilea album de studio, Maverick, scos la propriul label, Channel 9 Music, înregistrările având loc în orașul natal al fraților Nimmo, Glasgow.

Noul album nu aduce nici o schimbare majoră de direcție ci construiește pe fundații deja foarte solide, ancorate în tradiția blues rock-ului britanic; puțin Free, o idee de Bad Company, un vârf de cuțit de Whitesnake de la începuturi, totul dus dinspre un fundament de blues într-o direcție mai classic rock. În pofida schimbărilor de componență, King King sună excepțional de coerent, fără momente de umplutură.

Primul single de pe Maverick a fost I Will Not Fall.

Cel de al doilea single a fost piesa de deschidere a albumului, Never Give In, heavy blues de înaltă clasă despre care sunt convins că va face furori live.

Maverick este disponibil la https://orcd.co/maverick.

Adrian Coleașă


King King live la Fratelli

Vineri, 9 februarie, Fratelli Studios au marcat o premieră, apariția în România a titratului grup britanic King King, avându-i în deschidere pe Axis și O X I G E N. Concertul a făcut parte din Loudcity Sessions, o inițiativă mai mult decât lăudabilă a LOUDCITY.fm, mai ales în contextul trist al scenei blues/blues rock de la noi.

Axis - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Axis au deschis seara, iar spectatorii au primit călduros trio-ul româno-sârb cu baza în Kladovo, Serbia.

Oxigen - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

O X I G E N nu sunt o trupă nouă. I-am văzut pentru prima oară în 2010 când cochetau cu titulatura de Blues Cafe și îl aveau și pe Florin Ochescu în componență. Mi-au făcut atunci marea onoare și bucurie să mă primească alături de ei pe scenă, dar asta e o altă poveste.

Aproape opt ani mai târziu, m-am bucurat să-i revăd, în aproape aceeași formulă (mai puțin Florin) –  Eugen Caminschi, Gelu Ionescu, Lucian “Clopo” Cioargă, Mugurel “Deacă” Diaconescu și Bogdan “Bogy” Nagy, una dintre cele mai interesante voci pe care le avem, dar de care ne bucurăm prea rar.

Multe coveruri, dar și material original (Ultima țigară părea bine cunoscută celor din sală), un setlist energic și închegat, dar am rămas cu un singur regret, nu au cântat Midnight Rider, pentru care au o versiune pe care Greg Allman și-ar fi dorit să o fi scris. Și îmi asum afirmația.

King King - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Despre King King am scris pentru prima dată acum trei ani, odată cu apariția celui de al treilea album al lor, Reaching For The Light.

Au strâns o mulțime de premii și acolade, pe care le merită pe deplin.Au cântat pe aceeași scenă cu nume foarte diverse, de la Europe la nașul blues-ului britanic, John Mayall. Calm și aplicat au dobândit deja o dimensiune trans-continentală.

King King - by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Ducând mai departe un filon blues rock ce se revendică de la Free, Bad Company și Whitesnake (perioada Bernie Marsden, nu cea a buclelor permanentate), King King au o prezență vizuală frapantă. Contrastul dintre spilcuirea (foarte blues de altfel) a basistului Lindsay Coulson și a clăparului Jonny Dyke cu apariția în kilt și bocanci a lui Alan Nimmo, ce nu lasă dubii asupra identității glaswegiene, este absolut delicios și memorabil.

Dar până la urmă muzica este cea care contează cel mai mult. Complet recuperat după problemele de sănătate de anul trecut, Alan Nimmo a demonstrat live una dintre cele mai interesante voci ale genului, combinată cu o interpretare instrumentală fără cusur. Într-un dialog permanent cu clapele lui Jonny Dyke, dialog susținut de ritmica impecabilă asigurată de tobele lui Wayne Proctor și basul groovy al lui Lindsay Coulson, Stratocaster-ul lui Nimmo (și un Les Paul incidental, aham) a ridicat, sucit și învârtit un public ce știa foarte bine pentru ce venise.

Fără episoade stridente, mereu cu o energie calmă și uneori cu tușe foarte delicate, de la She Don”t Gimme No Lovin până la Let Love In, au părut să-și fi găsit o nouă casă departe de acasă. Sigur vor fi așteptați cu drag să revină.

O mențiune specială merită Fratelli Studios, un spațiu de cântare foarte potrivit pentru blues și jazz, chiar dacă nu este cunoscut în oraș pentru genurile astea. Dar sper să devină, iar evenimentele de gen să se înmulțească exponențial.

Galeriile foto ale serii sunt disponibile atât pe pagina Midnight Burst (aici și aici), cât și pe paginile fotografilor (aici și aici).

Adrian Coleașă


King King, #1 live în 2016

Manhaton Records tinde să devină unul dintre label-urile esențiale de blues. Un label mic, dar mărimea nu contează când ai semnați artiști legendari precum Robin Trower și ai descoperit nume ca Sari Schorr. Sau King King, despre care am mai vorbit aici.King King Live

Premiați, aclamați, cu un parcurs consistent, susținut nu doar de inspirație și talent, dar în primul rând de foarte multă muncă, anul trecut a venit rândul albumului live.

Intitulat simplu, Live, conține două CD-uri înregistrate în Glasgow, orașul natal al lui Alan Nimmo, și un DVD înregistrat în Holmfirth, West Yorkshire. Setlisturile sunt aproape identice, dar CD-urile beneficiază de atmosfera turbulentă a galeriei de acasă.

Dacă cele trei albume de studio arătau o trupă sudată, cu un cert dar al scriiturii, o valoare sigură a blues-ului și r’n’b-ului modern, atmosfera de concert relevă pe deplin chimia excepțională a grupului și capturează ceva din magia concertului. Sau mai simplu, dacă în studio sunt foarte buni, live sunt excepționali și de neratat

Secția ritmică este nu doar solidă, ci și extrem de subtilă când actul muzical o cere, basul lui Lindsay Coulson legat intrinsec de tobele lui Bob Fridzema. Clapele lui Wayne Proctor țes o dantelă delicată sau iau o alură de tornadă, în timp ce vocea și chitara lui Alan Nimmo îl fac să merite un loc alături de cei mai buni și mai cunoscuți.

King King nu are nici un membru cu veleități de primadonă, este un efort clar de echipă subsumat cântecului, care aduce aminte de unel dintre cele mai bune momente ale blues rock-ului britanic, de la Free și Bad Company până la accente reminiscente de Wishbone Ash.

Ca și Reaching For The Light cu un an înainte, Live a luat cu asalt vârfurile topurilor (fizice și digitale)de blues – Amazon, iTunes… și a fost aplaudat frenetic de presa de specialitate (cel puțin cea insulară).

Pe bună dreptate aclamați și nu pot decât să sper că cineva îi va aduce și la noi. Până atunci, am început să le verific programul de turneu.


King King, către lumină

“Reaching For The Light” a fost deja aclamat nu numai ca cel mai bun album de blues rock de anul acesta, dar și unul dintre cele mai bune din epoca modernă a blues-ului.

Temperând puțin entuziasmul, cel de-al treilea album al trupei conduse de Alan Nimmo, este cel mai reușit efort al lor de până acum și marchează un nou nivel de maturitate.

King King by Adam Kennedy

Photo by Adam Kennedy, courtesy of Manhaton Records

King King nu au fost niciodată un grup nou, deși primul album, “Take My Hand”, apărea în 2011. Nimmo era deja un veteran al circutului de blues internațional, iar ceilalți membri ai trupei aveau fiecare cv-uri respectabile.

În 2013, “Standing In The Shadows” ridica miza și aducea noi premii trupei bazate în Glasgow, chemată să deschidă pentru “nașul” blues-ului britanic, John Mayall.

2015 și “Reaching For The Light” au adus nu numai laudele unui cor de fani din ce în ce mai numeros, dar și trecerea către o ligă muzicală fondată de Free, Bad Company sau prima încarnare Whitesnake.

“Hurricane” deschide (pe bună dreptate) furtunos albumul, dar nu îl definește, pentru că diversitatea e suprinzătoare, la fel ca și nivelul extrem de ridicat al tuturor pieselor. Cel puțin componistic, au ajuns la o maturitate artistică deplină. Restul, ține fix de gusturi.

King King nu se mai îndreaptă către lumină, ci sunt pe deplin în ea, binemeritat.