Negură Bunget aniversează și lansează
Postat: 03/10/2016 Înscris în: Live | Tags: 24 septembrie, ambiental, black, fabrica, Live, metal, negura bunget, progresiv, rock, zi Scrie un comentariuSâmbătă 24 septembrie a fost data unuia dintre cele mai importante evenimente ale scenei rock românești pentru anul în curs.
Parte a turneului aniversar de 20 de ani de activitate, 10 ani de la lansarea albumului OM, dar și lansarea noului album ZI, Negură Bunget au poposit în Fabrica, într-una dintre prea rarele lor vizite în București.
Photo by Anca Coleașă
Organizat de Metalhead, deschiderea a fost asigurată de bucureștenii de la Eternal Fire și de constănțenii de la Cadavrul.
Ossific (Canada) au fost aleși ca support pentru ramura românească și europeană a turneului aniversar. Aflați si ei la lansarea unui album nou, …as roots burn, post black-ul lor a avut parte de o primire politicos-interesată.
Un concert Negură Bunget e o experiență aparte. Oricât de bine produse ar fi albumele (și sunt), magia lor se desfășoară din plin live. Și e normal să fie așa.
Mai mult decât un concert, senzația de participare este cea la ritualuri șamanice moderne. Muzica și magia au în comun imposibilitatea de a fi descrise în limbaj verbal, precum și posibilitatea de a fi experimentate doar direct.
Senzația de participare este viscerală, iar conexiunea directă la sufletul ancestral al neamului este de o forță pe care nu am întâlnit-o la nimeni altcineva. Unii aleg să facă declarații muzicale patritiotice foarte directe; Negură reușesc să producă cea mai românească muzică pe care am auzit-o vreodată. Sofisticată, dar la fel de autentică ca orice produs al folclorului real, este parte integrantă a etosului nostru național, tragându-și seva din cele mai adânci izvoare ale sale.
Photo by Adrian Coleașă
Concertul în sine? O nebunie minunată, invitați surpriză și un setlist absolut special ce a trecut în revistă noul și vechiul, momente importante ale istoriei trupei.
În afară de cât mai mulți ani înainte Negură Bunget, tot ce mai pot spune este că oricine trebuie să participe măcar o dată la un concert al lor. Musai!
Iar galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici.
Bloodway – The Iron Temple
Postat: 27/09/2016 Înscris în: Live | Tags: bloodway, concept, concert, Live, metal, the iron temple Scrie un comentariuBloodway este o pasăre exotică în peisajul scenei noastre. Au o viziune și un demers artistic consistent, pe care îl urmează imperturbabili, într-o manieră extrem de personală.
Ceea ce a fost foarte clar încă o dată pe 21 septembrie în club Control.
Photo by Adrian Coleașă
The Iron Temple a fost o reprezentație multi-disciplinară live exclusivă, irepetabilă by design, o experiență submersivă de o factură rar întânită în cazul scenei noastre.
Sigur, decorul rămâne – sculpturile în metal ale lui Andrei Tudorache, proiecțiile video (un film în sine) nu au ajuns în trash bin după spectacol, iar muzica există. Doar că ansamblul organic nu poate fi decât diferit de fiecare dată.
O poveste în trei acte, separate prin momente speciale, care au beneficiat de colaborările cu Tomas Lindberg (At The Gates), Mat McNerney/Kvohst (Hexvessel, Grave Pleasures) și Carmen Simoes (Earth Electric / Moonspell).
Dar întregul este mereu mai mare decât suma părților sale, iar spectatorii au fost parte integrantă a poveștii în derulare, deoarece, nu-i așa, orice observator schimbă experiența în derulare.
Cu siguranță fiecare dintre spectatori a plecat cu o interpretare proprie a ceea ce s-a întâmplat în cursul serii. La fel de sigur nimeni nu a plecat neatins de ceea ce s-a întâmplat. Pentru că ăsta e efectul artei autentice, iar “prezentul este singurul lucru care nu are sfârșit”.
Photo by Anca Coleașă
Mulțumiri Bloodway și The Guest pentru experiență, iar cum s-a văzut The Iron Temple, aici.
Monte Pittman, multi-talentat
Postat: 17/09/2016 Înscris în: Muzică | Tags: inverted grasp of balance, metal, monte pittman, rock Un comentariuMonte Pittman este unul dintre acei muzicieni de nivel foarte înalt care rămân în umbră, aproape necunoscuți publicului larg.
Photo by Michele Ambra
Originar din Texas, unde și-a început și cariera muzicală, s-a mutat la Los Angeles în 1999 și a început să dea lecții de chitară. Inițial profesor de chitară al lui Guy Richie și al Madonnei, a ocupat locul de chitarist în trupa ei (de turneu și de studio), începând cu Drowned World Tour din 2001.
Multi-talentat, Monte Pittman nu este doar un instrumentist de cel mai înalt nivel, ci și un compozitor și vocalist respectat, iar colaborările sale nu se limitează nici pe departe la cele cu vedetele pop (printre care și Adam Lambert).
Chiar dacă pop-ul plătește facturile, Pittman este în primul rând un muzician rock. A făcut parte din Prong, între 2002 și 2009, participând la cinci dintre albumele lor, iar albumele sale solo i-au avut ca invitați pe Alex Skolnick, Tommy Victor sau Chris Barnes.
Pe 23 septembrie va apărea cel de-al patrulea album solo, Inverted Grasp Of Balance, la Metal Blade.
Alături de Pittman, care a scris materialul și își asumă chitarele și vocea, pe album apar Richard Christy (Charred Walls Of The Damned/Iced Earth/Death) la tobe și Billy Sheehan (David Lee Roth/Mr. Big/Winery Dogs).
Produs de Jay Ruston (Anthrax, Steel Panther), Inverted Grasp Of Balance a fost terminat repede și ușor și a produs deja două single-uri, Pride Comes Before The Fall și Be Very Afraid.
The Agonist, a cincea oară
Postat: 14/09/2016 Înscris în: Muzică | Tags: five, melodic death, melodic metalcore, metal, rock, the agonist Scrie un comentariuAl cincilea album The Agonist este primul pentru Napalm Records și este programat să apară pe 30 septembrie.
Photo by FAYA, courtesy of Napalm Records
Plecarea Alyssei White-Gluz pare să fi avut ca singur efect un apetit sporit pentru melodie și explorare sonoră, fără să abandoneze agresivitatea anterioară. Mix-ul lor de metalcore și melodic death dobândește noi valențe de la un album la altul, capătă noi valențe și pare să înflorească în modalități nebănuite.
Five este deja al doilea album cu Vicky Psarakis, o nouă voce feminină excepțională. Comparația cu Alyssa White-Gluz este inevitabilă dar lipsită de sens la nivelul la care se află amândouă.
Mai puțin brutal și mai elaborat decât materialele anterioare, conceptual și sofisticat la limita progresivului, Five îi prezintă pe The Agonist ca o trupă matură, în continuă evoluție și cu un potențial ce pare a se dezlănțui de-abia de acum încolo.
Întreg albumul este la fel de solid pe cât de divers, iar surprizele nu lipsesc – de la balada lascivă cu aer de cabaret The Raven Eyes, până la bonusul Take Me To Church, preluare după Hozier (din categoria “coverul îmi place mult mai mult decât originalul”).
Una peste alta, The Agonist au depășit de mult scena locală și par lansați ferm către ligile superioare, iar Five pune o piatră foarte solidă la ascensiunea lor.
Midnight Burst 