Metalhead Meeting Bis și paradisul pierdut di tăt

Sâmbătă seara, Arenele Romane și a doua ediție Metalhead Meeting de anul acesta.

Organizarea merită laudată, aceasta este normalitatea spre care aspirăm de atâta vreme. Blackhawk Security nu mai au nevoie de nici o prezentare, cred că e suficient dacă spun că ne simțim cu toții mai bine din start atunci când șțim că ei vor fi prezenți și ca să-l citez pe Andrei Irode, you rock! \m/

Mi-ar fi plăcut ca la anunțarea programului să se precizeze și orele la care va urca fiecare trupă pe scenă, știu că de multe ori nu depinde de organizatori, dar ar fi fost folositoare niște repere orare. Nu toți ne dorim să participăm chiar la întreaga zi, așa că i-am ratat pe HateSphere și am ajuns de-abia când GOD erau deja pe scenă.

Recunosc că din varii motive i-am ratat până acum live și înregistrările, din păcate, nu le fac dreptate. Recunosc și că am o slăbiciune aparte pentru mesajul lor și le salut efortul de a ne reaminti cine suntem și de unde venim.

Există destule voci care iau în derâdere ceea ce numesc “dacism” și preferă să laude strident presupuse valențe civilizatoare venite de aiurea. Fix problema lor, poate va veni vreo zi în care își vor depăși frustrările și vor înceta să-și dorească să fi aparținut altor nații, presupus superioare. Sau nu.

Le mulțumesc GOD pentru ceea ce au făcut pe scenă, pentru spectacolul complet care pe mine m-a atins și m-a prins. GOD au fost revelația mea personală și marele câștigător al serii de sâmbătă.

Finntroll au fost una dintre trupele pentru care mi-am dorit să particip la acest concert. Nu sunt vreun fan, n-am ascultat discografia și nu m-am interesat de varii amănunte biografice, dar ce ascultasem cu ei îmi plăcuse.

Folk metal înnegrit, vorba casei lor de discuri, oamenii au un concept bine definit și extrem de consistent. Orice accente black are muzica (și apariția) lor, mi-au plăcut energia și bucuria pe care le-au demonstrat. Trolii nu sunt niște creaturi simpatice, dar Finntroll sigur sunt. Chit că n-am înțeles o boabă din ce cântă, cam greu de altfel din partea unei trupe finlandeze care, ca să alimenteze confuzia, au ales să se exprime în suedeză.

Finalul ar fi trebuit să fie și apoteoza. Din păcate, n-a fost.

Eram foarte curios să-i revăd live pe Paradise Lost, după douăzeci de ani. Da, ultima oară i-am văzut în 1994, la Skip Rock. Erau creatori și lideri de curent, scoteau albume devenite referințe (Icon ieșise în 1993, Draconian Times urma în 1995).

Timpul a trecut, nu i-am urmărit constant, unele albume mi-au plăcut, altele mai puțin, dar am apreciat mereu efortul lor de a evolua artistic. În condițiile în care nu au fost vreodată o trupă de virtuozi, iar puterea lor a stat mereu în compoziții și în efortul grupului.

Din păcate concertul nu e studio și scena nu iartă. Pot să înțeleg că avem cu toții și zile proaste, dar a lor a fost de-a dreptul oribilă.

De la sunetul care a pendulat între prost și mocirlit și a reușit să ajungă în final de-a dreptul de neînțeles. Trecând prin lipsa de voce și falsările lui Nick Holmes sau mediocritatea deja deranjantă a lui Greg Mackintosh, oamenii păreau veniți să bifeze încă o cântare, să-și încaseze cecul și să-și vadă de drum. Singurul care părea să se bucure că este pe scenă a fost Aaron Aedy, dar vorba aia cu floarea și primăvara…

Nu știu cât nu s-au prins ce se întâmplă și cât anume pur și simplu nu le-a păsat. Poate că a cânta prost și a suna și mai prost e normal pentru ei. De fapt nici nu mă interesează, la următorul concert sigur voi lipsi.