BluesFest Dublin 2018 – ziua a treia

A venit și ziua a treia, poate cea mai grea ca pondere a legendelor de pe afiș, atât Van Morrison cât și Robert Plant fiind prezențe iconice, fiecare dintre ei putând să umple arene. Că au deja rezervate propriile capitole în istoria muzicii contemporane nici nu mai este subiect de discuție.

Photo by Adrian Coleașă

Sarcina onorantă dar și deosebit de ingrată de a deschide ziua i-a revenit lui Colin Macleod. Nu chiar un debutant, prin 2010 scotea Fireplace, ca The Boy Who Trapped The Sun. Dar… poți încerca să scoți soțianul din Scoția, dar Scoția din el niciodată, așa că în 2011 părăsea Londra pentru a se întoarce acasă, în Stornoway, pe insula Lewis.

A încercat mereu să împace o carieră muzicală cu o viață simplă pe insula natală și acum pare să fi reușit. Bloodlines este primul album sub nume propriu și a apărut anul acesta, avându-l ca producător pe Ethan Jones, care a lucrat deja cu nume ca Ryan Adams sau Kings Of Leon.

Nu se vrea un Ryan Adams scoțian, deși cumva teritoriul sonor în care activează este comun. Dar locurile își pun amprente sonore pe oameni și Carolina de Nord nu are prea multe în comun cu Hebridele. Mai degrabă propășește, într-o manieră personală și foarte modernă, o specie de singer-songwriter mai apropiată de insulari precum David Gray decât de confrații de peste Atlantic și profund ancorată în realitățile insulei sale scoțiene.

Dream și Kicks In sunt single-urile de pe album, dar toată povestea este o poezie cu multă apă, ceruri albastre, întinderi verzi și neapărat oi cu fețe negre, iar tartanul clanului MacLeod se vede de departe chiar și când cântă California in my mind…

Photo by Adrian Coleașă

Despre Van Morrison scriam acum ceva vreme, cu ocazia anunțului celui de-al 40-lea album de studio, The Prophet Speaks. Apare rar, este imprevizibil și extrem de volatil, așa că publicul era pregătit pentru absolut orice, nu avea nici o așteptare, dar îl așteptau cu nerăbdare.

Pe cât de apreciat este artistul Van Morrison, pe atât de controversat este pe persoană fizică, dacă pot folosi un barbarism contemporan. Percepția publicului asupra sa este aproape schizofrenă, nu mai întâlnisem încă un exemplu în care fractura dintre cel de pe scenă și persoana din afara ei să fie atât de largă și de adâncă. Pare o plăcere aproape perversă și un consens în a-l descrie în termeni cât mai degradanți și în același timp de a-i aprecia personalitatea artistică până la adulație, încât frizează oximoronul încarnat în formă umană.

Neavând niciun interes în persoana din buletinul lui Sir George Ivan Morrison m-am limitat la jumătatea artistică și aceasta a strălucit. Bine dispus (spre surprinderea tuturor) și cu mult chef de cântat, Van Morrison s-a lansat într-o înșiruire fabuloasă de hituri din care evident că nu a lipsit nici Brown Eyed Girl și cu atât mai puțin bunicuța Gloria.

De un perfecționism extrem (pe care și-l permite cu o lejeritate dezarmantă) a oprit toată trupa (impecabilă) și a pus-o să reia una dintre piese da cappo pentru că nu începuseră piesa taman așa cum își dorea. Dar setul a curs strălucit, fermecător și angajant.

Unii au susținut că probabil a fost unul dintre cele mai bune concerte din viața lui. Nu am cu ce să compar, nu pot să-i contrazic (și nici nu văd de ce aș face-o), dar dincolo de muzica excepțională, altceva i-a lăsat cu gura căscată pe toți – Van Morrison zâmbea.

Photo by Anca Coleașă

Despre Robert Plant nu pot vorbi obiectiv. Este mai mult decât vocalistul de rock chintesențial, mai degrabă a rămas, chiar și acum, la 70 de ani, un Golden God așa cum s-a autointitulat într-unul dintre episoadele Led Zeppelin care s-a bucurat de multă publicitate.

Nu am văzut prea mulți oameni care să umple o scenă, oricât de mare, prin simpla prezență, cu excepția lui Plant (și a lui Beth Hart, dar ea e o altă poveste). Și miracolul s-a repetat, implacabil și perfect reproductibil, la 10 ani după ce îl văzusem la Romexpo, cu Strange Sensation.

Acompaniat de Sensational Space Shifters (loialul Justin Adams, dar și senzaționalul Liam Tyson sau Seth Lakeman cu vioara sa) Plant își poartă vârsta cu o grație de invidiat și reușește să se reinventeze, mereu surprinzător și la fel de fascinant.

Duse sunt excursiile acustico-arabizante sau incursiunile roots alături de o preoteasă a genului ca Alison Krauss, seara a fost despre rock și blues, categoria grea. Mai Zeppelin ca oricând, a avut doar trei piese de pe ultimul album, Carry Fire (deh, obligația promovării materialului nou) și una singură de pe lullaby and… The Ceaseless Roar.

Mult mai roar decât lullaby, Plant a fost într-o formă de excepție, chiar dacă era la sfârșitul turneului. Nu știu ce face, dar vocea este impecabilă și vârsta i-a adăugat doar nuanțe, valențe noi și multă subtilitate, precum și multă eleganță și distincție. Energia este debordantă, întrețesută organic cu un fundal instrumental de excepție, experiența trebuie trăită live, la limita voiajului șamanic. Sau oare limitele au fost pulverizate?

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
Van Morrison & Colin MacLeod – https://goo.gl/8YVsTH și https://goo.gl/8fnCih
Robert Plant – https://goo.gl/ubyhYz și https://goo.gl/wJiR4F