Primul președinte fan metal
Postat: 24/07/2014 Înscris în: Știri | Tags: indonezia, joko widodo, metal, președinte, rock Scrie un comentariuDacă Obama organizează concerte blues și soul la Casa Albă, iar regele Thailandei, Majestatea Sa Bhumibol Adulyadej, este un muzician și compozitor de jazz recunoscut și respectat, ne lipsea un șef de stat pasionat de rock.
S-a rezolvat și asta, pe 22 iulie președinte ales al Indoneziei devenind Joko Widodo (aka Jokowi), guvernator al Jakartei și fan declarat de rock și metal – de la Metallica și Zeppelin, până la Lamb Of God și Napalm Death.
Da, omul se duce la concerte și ține să își declare preferințele muzicale, chiar dacă vorbește cu ziariști serioși, precum cei de la The Guardian, BBC sau agenția națională, AFP.
Numele său a ajuns în presa muzicală și anul trecut, când a primit cadou de la Metallica un bas semnat de Rob Trujillo, pe care a fost nevoit să-l cedeze după o decizie controversată a Comisiei de Eradicare a Corupției. Ceea ce nu l-a împiedicat să fie în mijlocul publicului când Metallica au cântat în Indonezia.
Dincolo de opțiunile sale politice sau religioase (mărturisesc, tot ce citesc despre el mă face să-l simpatizez), alegerea lui va ajuta cu siguranță scena rock locală, care în ultimii ani a început să scoată capul în lume.
Judas Priest 2014
Postat: 21/07/2014 Înscris în: Muzică | Tags: heavy metal, judas priest, redemeer of souls, rock Scrie un comentariu“Redemeer Of Souls” este al 17-lea album de studio pentru Judas Priest, primul fără KK Downing și primul cu Ritchie Faulkner.
Deși anunțau că scriu material nou încă din 2011, au trecut de șase ani între controversatul “Nostradamus” și “Redemeer”.
A reușit nou-venitul Ritchie Faulkner să-l înlocuiască pe KK Downing? Da.
S-a schimbat bătrânul Priest? Nu au scos niciodată două albume similare, deci surprizele erau așteptate. Duelurile de chitare tipice au devenit mai melodioase (unii s-au plâns de ironmaiden-isme, dar nu e cazul), scriitura este clasică Priest, subiectele sunt simple și de multe ori la moda zilei (Valhalla, eroisme, mai puține demonisme decât pe “Angel Of Retribution”) și chiar întoarceri la rădăcini cu arome bluesy (“Crossfire”). Asta a propos de dorința exprimată recent a lui Rob Halford de a face un album de blues, într-un interviu acordat lui Jonathan Dick de la Noisey, preluat imediat de toată presa rock.
Per ansamblu, mi-a plăcut, mi se pare cel mai interesant album al lor de la “Painkiller” încoace. Dacă “Angel Of Retribution” a fost albumul revenirii lui Halford și “Nostradamus” o tentativă conceptuală care a nedumerit legiunile de fani, “Redemeer Of Souls” este Priest clasic, o reafirmare a ceea ce înseamnă trupa asta pentru un întreg univers muzical. Poate ar fi putut să fie mai în forță și mai în viteză, dar asta au avut chef să scrie și să cânte, asta au făcut.
Cu siguranță nu și-au spus ultimul cuvânt, așa cum o și afirmă în “Never Forget”, piesă ideală de încheiere a oricărui concert, cumva echivalentul unui “We Wish You Well” pentru Whitesnake.
RIP Tommy Ramone!
Postat: 12/07/2014 Înscris în: Știri | Tags: punk, ramones, rock, tommy ramone Scrie un comentariuS-a stins și ultimul dintre fondatorii Ramones. Tommy Ramone (născut Erdélyi Tamás, în Budapesta, 1952) ne-a părăsit pe 11 iulie.
Ramones sunt cei care mai mult decât oricine au simbolizat punk rock-ul. Au schimbat fundamental peisajul muzical al anilor ‘70 și influența lor se simte astăzi poate mai puternic decât oricând. Au devenit simboluri contemporane, tricourile cu Ramones sunt purtate de cetățeni care habar n-au că oamenii ăștia au cântat. Dar arată cool, nu?!
Crescut în Forest Hills, NY, Tommy a cântat la tobe într-o trupă de liceu, Tangerine Puppets, în care mai era și chitaristul John Cummings (mai târziu Johnny Ramone). A fost asistent al inginerului de sunet la producția “Band Of Gypsies”, a lui Jimi Hendrix. Când Ramones s-au reunit inițial, erau un trio, cu Johnny la chitară, Joey la tobe și Dee Dee la bas. Tommy ar fi trebuit să se ocupe de management. A trecut la tobe pentru că Joey nu reușea să țină pasul cu ritmurile tot mai rapide ale muzicii, așa că s-a făcut vocalist.
A rămas toboșar și co-producător timp de patru albume esențiale, între 1974 și 1978 – “Ramones”, “Leave Home”, “Rocket To Russia” și “It’s Alive”. A fost înlocuit de Marky Ramone, dar s-a ocupat în continuare de management și de producția celui de al patrulea album de studio, “Road To Ruin”. în 1984, a colaborat din nou cu Ramones, ca producător al albumului “Too Tough To Die”.
Destrămată în 1996, trupa s-a reunit acum acolo sus, în formula completă. Cu siguranță niște îngerași stau acum la coadă la tricouri, în timp ce unii ca Joey Strummer încearcă să intre pe fereastra din spate a clubului, așa cum a făcut-o când i-a văzut prima oară în Londra.
O bucată de istorie muzicală a plecat dintre noi, dar muzica a rămas. Odihnește în pace, Tommy! Acum toți patru, în cor: hey ho, let’s go!
Rodrigo y Gabriela
Postat: 11/07/2014 Înscris în: Muzică | Tags: acustic, flamenco, fuziune, rock, rodrigo y gabriela Scrie un comentariuRodrigo Sanchez și Gabriela Quintero s-au întânit ca adolescenți, atrași de aceeași pasiune pentru heavy metal.
În Mexicul anilor ‘90, grupul lor, Tierra Acida, nu a reușit să obțină un contract de înregistrări, așa că cei doi s-au retras spre barurile de pe plajele din Ixtalpa până când, sătui de limitele scenei muzicale naționale au trecut oceanul. Străzile și cârciumile din Dublin s-au dovedit un teren fertil și au ajuns să deschidă pentru Damien Rice și David Gray.
Mai bine de 12 ani și cinci albume mai târziu, sunt căutați pentru colaborări de oameni precum Hans Zimmer; fuziunea lor amețitoare de chitare acustice, amestecul de flamenco și rock’n’roll, cu aceeași atitudine heavy metal îi recomandă ca un amestec unic.
Înainte de lansarea din aprilie a celui mai nou album, “9 Dead Alive” au filmat un episod pentru celebra serie “Live From The Artist’s Den”, alăturându-se unei companii selecte și extrem de diverse, compusă din artiști ca Robert Plant, Soundgarden, Norah Jones, Adele, Elvis Costello…
Jimi: All Is By My Side
Postat: 08/07/2014 Înscris în: Știri | Tags: all is by my side, blues, film, jimi hendrix, rock Scrie un comentariuDespre Hendrix s-a scris și s-a vorbit enorm. De mai bine de 50 ani încoace a devenit imaginea arhetipală a chitaristului rock (sau a chitaristului pur și simplu) și una dintre icoanele culturii pop contemporane. S-au făcut documentare, surioara Janie (soră vitregă, dar moștenitoare) a avut grijă să scoată pe piață fiecare bucățică de peliculă și ultimul căpețel de bandă de magnetofon. Dacă mai există ceva, cu siguranță va avea grijă să ajungă la noi.
Ceva totuși lipsea până acum, un film artistic bazat pe biografia lui Jimi. Greu greu greu, din multe puncte de vedere.
La sarcină s-a înhămat John Ridley, romancier si scenarist de meserie (“U-Turn” al lui Oliver Stone se bazează pe primul lui roman, “Stray Dogs”). Ultimul succes l-a repurtat recent ca scenarist al multi-premiatului și aplaudatului “12 ani de sclavie“. Așa că de ce nu și Hendrix. Și dacă tot facem un film independent și îi scriem scenariul, de ce să nu facem și regia?
De personajul Hendrix a îndrăznit să se apropie André Benjamin (aka André 3000). Greu de hotărât cât de inspirată este distribuția până nu apare filmul pe piață, dar omul se bucură de o reputație solidă, atât ca muzician, cât și ca actor. În plus, se pare că a muncit pe brânci pentru a intra pielea personajului, interpretând inclusiv muzica din film (da da, nu cântă Hendrix, cântă André Benjamin). Toată stima pentru efort și sper că rezultatele sunt pe măsura unui Val Kilmer în postura lui Morrison.
“Jimi: All Is By My Side” tratează perioada 1966-1967, momentele dinaintea lansării, până la primul succes fulminant, festivalul de la Monterey. Filmul a fost terminat anul trecut și a fost prezentat la câteva festivaluri; lansarea în sălile de cinema va avea loc din august încolo. Reacțiile până acum sunt amestecate, iar nota de pe IMDb nu e strălucită, dar cu siguranță voi dori să-l văd, măcar ca să înjur în cunoștință de cauză dacă nu-mi place.
A propos de înjurat, odată cu primul trailer oficial, am și primul motiv de nemulțumire. Nu poți disocia personajul Jimi Hendrix de chitarele sale. Cele care apar în trailer sunt complet greșite pentru perioada respectivă. Chitarele pe care le-a folosit sunt prea cunoscute, prea documentate, prea parte a ceea ce este Hendrix pentru o lume întreagă de atâta vreme. Știu că nu e un documentar și există licențe artistice, dar la fel de bine, în aceeași logică putem face un film în care să apară un papă purtând un turban musulman, nu?!
Midnight Burst 