EVH: Mușcă?
Postat: 13/03/2011 Înscris în: Instrumente | Tags: chitara, evh, Fender, heavy, rock, van halen Scrie un comentariuEu aș zice că da; intră prin urechi si atacă direct interiorul.
Fenomenul modelelor “semnatură” a cuprins întreaga industrie producătoare de chitare și amplificatoare. Fiecare chitarist cunoscut are propriile modele, disponibile cât ține amorul contractual. Ca-n viață, unii sunt mai loiali, alții mai zburdalnici.
Eddie Van Halen a dus conceptul la un nou nivel. În 2007, alături de Fender, a lansat EVH, propria companie. Chitare, amplificatoare, accesorii, merchandising, are de toate (bașcheți cu dungulițe vrea cineva? avem!).
 |
|
Primele produse au fost Frankenstein, o replică a Stratocaster-ului mutilat de Eddie la începuturi. amplificatorul 5140III și diverse accesorii.
În scurt timp după acestea (dar după mai bine de 2 ani de r&d) a apărut și Wolfgang, chitara ideală în concepția lui Eddie.
Ce, cum, de ce și de ce ne-ar plăcea, explică Paul Riario, în review-ul făcut pentru Guitar World.
Wolfgang este un model produs în Statele Unite, cu reputația chitarelor făcute acolo, dar și cu prețul aferent.
Așă că a urmat un Wolfgang Special, made in Japan, la un preț mai accesibil. Tot Paul o testează, tot pentru Guitar World.
Nu sunt produse rezervate exclusiv fanilor lui Eddie Van Halen, ci chiar o companie de sine-stătătoare; o dovedește și lista artiștilor ce au adoptat deja produsele – Eric Peterson (Testament), Benji Madden (Good Charlotte), Orianthi, Joel Hoekstra (Night Ranger/Trans Siberian Orchestra), etc etc..
Și pentru că întreprinderea aparține familiei FMIC (Fender Musical Instruments Corporation), produsele EVH sunt distribuite în România de Pro Guitar.
Canned Heat: Iar la drum, la drum, la drum
Postat: 11/03/2011 Înscris în: Instrumente, Muzică | Tags: blues, boogie, canned heat, cry baby, cyndi lauper, katie melua, on the road again, pop, rock, wah Scrie un comentariuAm căutat și am găsit. Canned Heat e un combustibil solid, alcool gelificat cu parafină, folosit la încălzitul mâncării. Că despre trupa Canned Heat mai auzisem.
Păreau să fie pe drumul cel bun către înălțimile rarefiate ale celebrității și totuși nu le-au atins niciodată. Au cântat la marile festivaluri ale momentului lor (Monterey, Woodstock), i-au adus pe alții sub lumina reflectoarelor (Albert Collins, de exemplu), au înregistrat o gramădă de albume. Și n-au ajuns staruri. Mai rău, au fost folosiți și ca pool de recrutare de John Mayall, de exemplu. La Canned Heat i-a găsit pe unii ca Harvey Mandel și Walter Trout.
“On The Road Again” este o adaptare a unui cîntec din 1953 al lui Floyd Rose, la rândul lui adaptare a unui blues din 1928, al lui Tommy Johnson. Pfff, complicat.
A fost preluat de mulți, ba în studio, ba live, una dintre cele mai noi versiuni fiind a simpaticei tuturor, Katiusha Melua, pentru albumul din 2005, “Piece By Piece”.
În cazul în care s-a oripilat cineva, Cyndi Lauper a scos anul trecut un album de blues, da, da. “Memphis Blues” îl cheamă și a fost nominalizat la Grammy. Mie nu mi-a plăcut ce am ascultat de pe el, da’ poate că bluesul devenit trendy și încă n-am aflat.
By the way, Canned Heat încă există (chit că schimbările de personal acoperă un cerceaf întreg). Oare chiar or să aibă ghinion până la sfârșit? Care sfârșit sigur o să-i prindă pe drum, la pariu.
* * *
A apărut un documentar foarte simpatic, “Cry Baby – The Pedal That Rocks The World”. Exact despre ceea se spune în titlu, pedala wah. Filmul poate fi vizionat, gratuit, liniștit și nu neapărat în liniște pe site-ul său propriu.
E acolo și un concurs, organizat de Dunlop. Inițial am fost iritat că nu pot participa decât americanii. M-am mai gândit puțin și am decis că oricum nu vroiam să câștig o pedală cu 5500 de cristale Swaroswky pe ea, ar fi fost prea penibil.
Flogging Molly: Iarbă verde, import Irlanda
Postat: 10/03/2011 Înscris în: Instrumente, Muzică | Tags: b'estfest, celtic, flogging molly, punk, rock Scrie un comentariuNormal că e verde. Vorba unui domn extrem de respectabil, “cât eram acolo a plouat de două ori; din septembrie până-n iunie, și din iulie până-n august”.
Așa că, statistic, probabil că ploua în ziua în care Dave King a părăsit Dublinul cu chitara la spinare și a luat-o încotro a văzut cu ochii, adică în America. Adică nu s-a oprit până în California (o fi adormit pe drum, săracu’). Și cânta rock (heavy metal, vă rog frumos, ba cu Fastway a lui “Fast” Eddie Clark, ba cu Mandy Meyer, un domn fost la Krokus). În Los Angeles a dat peste niște alți domni, americani de origine irlandeză, plus o doamnă, și uite cam așa a început Flogging Molly. Prin ’93.
Parafrazând Radio Erevan, n-a fost heavy metal, da’ a fost punk, și n-a ieșit americană, da’ era celtică.
Comparația cu Pogues este imediată. Doar că e vorba despre generații și experiențe diferite. Flogging Molly sunt direcți, energici, focusați; cu elemente tradiționale, dar clar ai noului mileniu. Și domnu’ Dave scrie versuri foarte mișto, parol.
Bârfă și trivia: Bridget Regan, doamna cu vioara, este celălalt membru fondator și chiar nevasta lui Dave. Bașca. celălalt cetățean irlandez 100% din trupă, de producție garantată din țara verde fără șerpi (așa e, așa e, n-au d-aștia prin insulă).
Mi-am amintit de ei citind (în newsletterul Metalhead) că au fost confirmați pentru prima zi de B’Estfest, 1 iulie, cu Skunk Anansie și House Of Pain (alți irlandezo-americani). Ceea ce mă enervează îngrozitor, pentru că n-aveam nici un chef să ma duc prin Pipera-Tunari în ziua respectivă. Oricât de verde ar fi iarba.
Ceasuri rele și vrăjitorii
Postat: 09/03/2011 Înscris în: Muzică | Tags: black magic woman, blues, peter green, rock, santana Scrie un comentariuDe multe ori, o preluare devine mult mai cunoscută decât originalul. Cel care o preia și-o însușește atât de mult încât piesa devine ca și a lui. Un caz fericit de adopție.
“Black Magic Woman” este indubitabil copilul biologic al lui Peter Green. Dar pentru Fleetwood Mac, trupa de atunci a lui Green, a fost o rățușcă urâțică. A ieșit pe single în 1968, mai apoi pe compilații, niciodată pe un album de studio.
Anii au trecut repede, și în 1970 rătușca a ajuns în curtea lui Carlos Santana. Nu avea ce peria, dar i-a schimbat plumajul și aranjamentul, l-a făcut și medley cu “Gypsy Queen”, o piesă din 1966 a lui Gabor Szabo și vorba aceea, lo and behold, rătușca s-a transformat în ditamai lebăda de competiție.
“Abraxas” a fost un mare succes în bună parte datorită prezenței “Black Magic Woman”. Albumul, apărut în 1970, a fost certificat cvadruplu platină (adică, la americani, a vândut 4 milioane de exemplare) în 1986. Și “Black Magic Woman” este atât de asociat cu Santana, încât prea puțini se mai gândesc la Peter Green și Fleetwood Mac.
Nu a fost singura intersectare a celor doi artiști (din păcate, și Peter Green este una dintre poveștile tragice ale rock-ului). Green a fost una dintre influențele clare asupra lui Santana și acesta l-a tratat mereu cu foarte mult respect. Inclusiv în momentul penibil în care Fleetwood Mac, proaspăt primiți în Rock’n’roll Hall Of Fame nu l-au invitat să participe la ceremonie. În schimb a apărut în concertul asociat evenimentului, invitat de Santana. Se întâmpla în 1998.
You rock! Și ei la fel!
Postat: 08/03/2011 Înscris în: Știri, Muzică | Tags: blues, g3, joe satriani, john petrucci, lectie, record, rock, Steve Vai, yngwie malmsteen Scrie un comentariuNu pot spune decât… Wow!!! Era nevoie de 25 de like-uri ca pagina de Facebook să poată primi o adresă fixă. Ei bine, datorită vouă, acum o are – www.facebook.com/midnightburst. Mulțumesc!!!
* * *
Turneul G3 a început în 1996 la inițiativa lui Joe Satriani și s-a desfășurat în fiecare an, până în 2007.
Din păcate, prea puțin material s-a publicat; cu siguranță au fost momente incredibile care au rămas doar în memoria spectatorilor. Vorba cuiva, “experiența live nu se poate downloada”.
Pentru amatorii de detalii, Wikipedia are o pagină excelentă despre turneu. M-am luat cu mâinile de cap când am citit, nu realizasem adevărata amploare a concertelor.
Partea mea preferată a acestor concerte a fost mereu momentul de final, în care headlinerii cântau împreună piese clasice (de ce ajungeau oare atât de des la Hendrix?! Hmm!!). Moment în care deja se distrau copios, departe de ceea ce îi consacrase. Și parcă atunci deveneau mișto la maximum.
Site-ul oficial G3 – http://www.satriani.com/G3/
G3 la MySpace – http://www.myspace.com/g3live
* * *
Că tot dau peste dom’ Vai peste tot zilele astea (ceea nu e ceva rău), încă nu s-a anunțat oficial dacă i s-a omologat recordul sau nu. Totuși, partea cea mai bună este că stream-ul lecției este disponibil la http://www.livestream.com/berkleemusic?pid=2645. Plus clipurile promo cu Nigel Tufnel. Și nu, “This Is Spinal Tap” nu mi se pare excesiv de nostim. Poate de un rictus și câteva citate ca și private jokes, cam atât.
Midnight Burst 