IPR la momentul SubRadar – interviu cu Tavi “Vita” Horvath (partea a doua)

Postat: 10/12/2019 | Autor: Adrian C | Înscris în: Muzică | Tags: implant pentru refuz, interviu, ipr, partea a doua, tavi horvath, vita | Scrie un comentariu

În avanpremiera lansării noului album, SubRadar, cel de al nouălea titlu semnat Implant Pentru Refuz, am avut plăcerea de a-l întrerupe din lucru pe Tavi “Vita” Horvath pentru o lungă conversație despre istoria lor, societatea noastră, noul album și multe, multe altele. Lejer și cu multe râsete.

Photo by Adrian Coleașă

Turneul de lansare a debutat deja, pe 5 decembrie au cântat la Cluj și pe 6 acasă în Timișoara, iar vineri 13 vor fi în București, în Quantic.

M-ați ajutat foarte mult, mi-ați dat puterea de a lupta

MB: Ai avut vreodată pe cineva care să vină să-ți spună, “știi piesa aia a ta înseamnă enorm pentru mine, m-a ajutat într-un moment greu…”?

TH: Da, am avut. Și cred că ultimul moment, foarte fain, pe care îl țin minte… Mergeam în vacanță, anul trecut, cu avionul înspre Spania și era un însoțitor de zbor, un steward care se tot uita la mine și la un moment dat a venit, s-o pus lângă mine și o zis “să știi că voi ați însemnat foarte mult pentru tinerețea mea, mi-aduc aminte de când cânta Implant..” și eram așa “da, ok, foarte bine”, vroiam să par cât mai necopleșit, dar eram tot muiat atunci, știi. A zis că “m-ați ajutat foarte mult și am trecut peste multe momente ascultând Implant, mi-ați dat puterea de a lupta…”. No, zic “wow, ce fain, mersi, mersi mult și eu”. Momentele astea cred că-s mult mai puternice decât momentele alea pe care le ai după un concert. Oricum ești plin de adrenalină atunci și vorbești cu ei și știi că ei or venit la concert dar așa când ți se întâmplă în no man’s land e mult mai puternic.

O lărgire a frecvenței Implant Pentru Refuz

MB: Hai să vorbim despre albumul nou. Este al nouălea album pentru voi, pentru o trupă românească este o foarte mare chestie că trupa a rezistat atât de mult, mai ales că nu sunteți genul de artiști care să faceți compromisuri. Ce înseamnă pentru tine albumul ăsta?

TH: Pentru mine înseamnă o lărgire a frecvenței Implant Pentru Refuz, practic, pentru că am găsit în fiecare piesă pe care am făcut-o oameni, colaboratorii noștri de pe acest album, care erau pe și au o parte din frecvența Implant în ei. Adică sunt oameni care au ascultat Implant de mult timp și or fost foarte încântați să cânte împreună cu noi și ideea o văd ca un album Implant cu colaboratori care practic e o extensie a Implant, dar e și o extensie realizată, adică nu doar să știi “da, bun, Hefe ne ascultă de mult și îi place de noi” sau… ci chiar contribuie. Sau Robin… Ne vedem, vorbim, stăm să ne ascultăm piesele, concertele și așa, dar acuma am făcut ceva împreună. Îi mai mult decât doar o trupă care spune ceva, știi? Trupa a dat drumul și la niște tentacule care vorbesc și ele la rândul lor despre trupa asta.

MB: Deci cumva celebrați împreună…

TH: Muzica în general și muzica noastră și muzica cu care am copilărit, practic.

MB: Pe lista de colaboratori văd de la veterani ai scenei cum e Despot…

TH: Despot, cu care ne știm din 2000…

MB: Sau Nik Făgădar, sau Dan Byron…

TH: De exemplu când am lansat piesa cu Nik la București ne-a mărturisit că atunci când ne-a văzut prima oară era la un bal al bobocilor în Cluj. Și el cu Mihnea aveau o trupă, cântau tot la acel bal, cu chitări reci, așa, mai folk. Și când ne-a văzut prima oară o zis că n-o înțeles nimic, “ce-i cu băieții ăștia?’”. Ca după aceea , în timp să și reușească să cânte împreună cu noi, să colaborăm. Și astea sunt clar momente care fac parte clar din extensia aia de care vorbeam.

MB: Dacă mă uit pe lista de colaboratori, toți sunt oameni tobă de carte muzicală.

TH: Da, da, clar. Vorbim de oameni foarte talentați și implicați în ceea ce fac, în muzică

MB: Și nu doar talentați. Asta e cumva marota mea, că orice artist ar trebui să fie și foarte educat, am o problemă cu mitul autodidactului genial.

TH: Da, dar nu e obligatoriu.

MB: Cu siguranță, avem contraexemple de autodidacți geniali.

TH: În același timp știm că există curente care au apărut ca și un contracurent la superculturalizare și așa mai departe, curente ca și punkul… Și acuma sunt curente de genul ăsta, numai că-i spune neu-punk sau altă denumire…

MB: Cine știe ce o să mai fie? Ajungem la post-music în curând…

TH: Post-music, da…

Industria muzicală s-a schimbat

MB: Clar s-a schimbat și industria muzicală foarte mult de 24 de ani încoace.

TH: Oo da, sigur, sigur s-a schimbat.

MB: Cine scoate albumul?

TH: Ha ha, noi!

MB: Asta vă dă o libertate mult mai mare probabil.

TH: Păi noi am avut parte de un experiment care s-a chemat Media Pro, la un moment dat, în 2001, când am scos Oameni fără fețe. Am simțit atunci că suntem ca niște jucători de fotbal, care îs luați de un club de fotbal ca să stea pe tușă, ca să nu îi ia alt club. Atunci așa am avut impresia, așa eram tratați cumva. Ne-o luat să nu ne ia altă casă și ne țineau acolo. Toate prevederile contractului erau satisfăcute, se difuza videoclipul pe care l-am făcut noi și l-am dat să-l difuzeze, doar că îl difuzau dimineața. Îmi spunea maică-mea că îl vede la 5 dimineața pe Pro TV, când avea insomnii. Era difuzat, n-aveai ce să spui. Toate casele astea de discuri mari, toate vin cu anumite compromisuri, compromisuri de toate tipurile. Încearcă să te și ghideze cumva, să-ți explice, “da’ nu faci și tu un hit așa, mai nu știu cum sau mai nu știu ce”, ceea ce îții dai seama că pentru noi, la câte găluști aveam noi în cap la vremea aia am zis nu, pas!

MB: Bine, găluștile nu par să vă fi trecut, în sensul bun…

TH: Da da da da da, îi bine până la urmă, asta trebuie să fie acolo.

MB: Deci cel puțin din punctul ăsta de vedere clar vă simțiși mult mai bine acum, având lucrurile nu neapărat sub conrol, dar mai la latitudinea voastră.

TH: Adică da, dacă o facem lată… ne-o asumăm.

Cel mai fain e să cânți în limba în care simți tu

MB: E o discuție pe aici, sunt două genuri de trupe. Unii spun că “domne’ eu cânt pentru români și stau p-aicea în ciorba mea și Dumnezeu cu mila!” și alții care foarte conștient încearcă să iasă și să adreseze alte piețe, alt public. La voi e și un mixt foarte interesant la un moment dat, de cântat în română și în engleză pe aceeași piesă.

TH: Da da. Mai mult, am făcut și mai mult cu Otheroot, un disc era în română și un disc era în engleză, cu aceleași piese. Era practic o ediție bilingvă a Monolith-ului, pe care am scos-o în Germania. Deci am încercat și noi să ieșim.

MB: Și în continuare aveți un efort conștient spre o anume piață?

TH: Da, efortul nostru conștient la ora actuală este spre piața românească și spre a cânta în limba română cât mai mult. Și dacă merge afară, cel mai fain e să cânți în limba în care simți tu.

MB: Da, limba nu cred că mai e vreun impediment. Din contră, poți să ai surpriza ca încercând să te exprimi într-o limbă care nu e a ta să nu mai iasă, trăim primordial într-o limbă.

TH: Engleza e foarte faină, e foarte ușor. Pentru mine ca vocalist îi foarte ușor să cânți în engleză, are foarte multe vocale. Nu are ș-uri, ț-uri, tot felul de consoane… Și îi destul de expresivă limba, te poți juca destul de fain cu cuvintele, dar challenge-ul e să scrii în română, din punctul meu de vedere, acum. De exemplu pe Cartography am avut idei din astea mixte, și română și engleză, pentru că la un moment dat mi se părea că aici ar fi fain să vină un switch, să bagi o chestie în română ca un fel de mantră în care nu își dă seama nimeni care ascultă în engleză, “ce vrea ăsta aici?”. Și m-am jucat și cu română și cu engleză, dar acum, în ultimii ani, focusul meu de a scrie îi în română.

MB: Este mai mult un challenge sau pur și simplu un spațiu în care te simți tu mai confortabil, mai productiv?…

TH: Mă simt mai expresiv și știu exact ce deliver. Clar, simt în română, nu e nici o problemă chestia asta, pot s-o zic.

MB: Pe de altă parte avem și exemplele altora care au piese în limbi pe care nu le vorbesc, mă gândesc la Rotting Christ, că tot au fost de curând. Cântă Cine iubește și lasă, mai au o piesă în rusă și tot așa mai departe, dar cumva rezonează cu vibe-ul.

TH: Gândește-te că Cine iubește și lasă, asta e o piesă care cred că, din orice colț al lumii o asculți nici nu te interesează limba, ci cum îi făcută ea să rezoneze cu oamenii. Piesa în sine e extraordinară, cred că orice asiatic care o aude zice “da, asta e o piesă”. Dar până la urmă eu, așa ca și artist, eu mă simt un fel de receptor, știi?

Sunt un martor al societății

MB: În ce sens?

TH: Eu cred că sunt un receptor care reușește să sintetizeze ce vede și să dea mai departe. Sunt un martor al societății din ziua de astăzi, cam asta e artistul. Nu înseamnă că am dreptate în textele mele. Pur și simplu este un jurnal, al unei zile, al unui sentiment, pe care tu îl scrii și îl dai mai departe așa cum l-ai receptat.

MB: Până la urmă oglinda nu are dreptate, ea doar reflectă.

TH: Da, dar poate fi foarte deformat. Până la urmă ăsta este un gest artistic și nu este o relatare de știri.

MB: Deci, până la coadă, asta este condiția artistului, din punctul tău de vedere, indiferent de arta pe care o profesează.

TH: Da, el trebuie să transmită. Până la urmă și în tablouri celebre întâlnim o recepție a ceea ce s-a întâmplat atunci. Mai mulți factori, a strâns un cumul și l-a dat pe pânză, pe muzică, pe film și așa mai departe.

MB: Ție ți se pare că e de datoria artistului să fie și implicat sau poate să rămână un receptor pasiv?

TH: El absolut este implicat, când scoate. Mie mi se pare că… Aa tu zici implicat mai mult?

MB: Da. Nu neapărat să devină un activist…

TH: Astea-s legende urbane, fiecare artist trebuie să devină un activist, nu. Dacă artistul simte în momentul ăla că trebuie să meargă la un miting, să se ducă, îi treaba lui.

MB: Da, dar poate să facă pasul următor, să-și susțină niște idei, care nu sunt neapărat artistice, în cadrul actului artistic. Eu știu… devine Bono, poftim.

TH: Poate, dar nu, nici chiar așa, nu să meargă până la Bono, că dup-aia ajunge într-un episod din South Park, sau mai multe.

Relatând ceva deja reacționezi

MB: Tu, ca artist, te simți obligat să reacționezi sau doar să relatezi?

TH: Păi tu relatând ceva deja reacționezi. Încă mai cred în foarte multe… Adică toate versurile pe care le-am scris, pentru mine îs încă vii și reale. Când spun “securiști împuțiți, mâncători de căcat” exact la ei mă gândesc și știu care îs și cum acționează și de ce suntem unde suntem, acuma, după treizeci de ani de la Revoluție. Pentru că ei ne-au condus, ei n-au plecat niciodată de la putere. Că avem exercițiu democratic, vot și așa mai departe… Da’ de unde, trebuia atunci, imediat, lustrație, scoși din sistem și făcut un sistem curat ca să începi frumos. Da’ ei n-au plecat niciodată de la putere, știi? Da, nu-i suport, oricum. Nu-i suport pentru că mi se pare că ei sunt sursa majoră a tuturor relelor ce ni se întâmplă nouă în țară, faptul că după treizeci de ani suntem total destrămați și tot mai mulți prieteni și cunoștințe pleacă din țară ca să-și găsească… nu știu… un viitor financiar sau liniștea în altă țară, mi se pare tot vina lor.

MB: Tu n-ai fost tentat?

TH: Nu, nu, nu am fost niciodată tentat. Am un frate în Australia, care e plecat de vreo douăzeci și ceva de ani, da’ el a vrut să se realizeze profesional și nu a găsit aici pârghiile necesare pentru că totul era pe pile, cunoștințe, relații și o zis “îmi pare rău” și o plecat și face ce își dorește.

MB: Pile, cunoștinșe, relații, adică PCR.

TH: Da, da, PCR-ul ăla încă este în noi deși nu vrem să recunoaștem, da’ e peste tot prezent.

MB: O să ne vindecăm de el vreodată?

TH: Nu știu, că odraslele porcilor au același comportament. Or crescut în același mediu, li s-o dat aceeași educație… Sunt stăpânii acestei lumi. Acuma vor deveni mult mai finuți, mai elaborați, deja au în spate oameni plătiți care să le explice cum să-și facă campaniile, cum să vorbească și așa mai departe. Da’ îi simți de la o poștă, “și ăsta-i fiu de securist, fută-i Stalin”… Da, știi cum îi, ne-am prăjit de atâtea ori, am suflat în iaurt două-trei zile și dup-aia iar am uitat să suflăm în ciorbă și iar ne-am opărit.

Ne întoarcem la album

MB: Ne întoarcem la album. Va urma un turneu de promovare, Cluj, Timișoara, București, anul ăsta.

TH: Anul ăsta, avem programate și pentru anul viitor, dar nu le știu din cap. Eu o să știu când o să trebuiască să le fac afișele.

MB: Aha, de afișe te ocupi tu. Și de grafica albumului?

TH: Grafica albumului digital a fost ideea mea, dar am un prieten aici care chiar va scoate în 2020 o carte, un comics pe care l-a făcut el după Păsări aprinse, după o piesă Implant. Numai că deocamdată n-a găsit editură în România și își va publica banda în Franța. I-or tradus-o, frumos, și o scoate în Franța. La Între-Deschis, la Cer-Pământ… am făcut eu ilustrația, dar practic eu nu sunt un ilustrator. Era mai complicată ilustrația și l-am lăsat pe Andrei Puică să o facă el și cartea poștală de download și tricoul și coverul digital va fi făcut de el.

MB: Cam la ce să se aștepte oamenii de la albumul ăsta?

TH: Păi… nu știu. Odată ce-o să îi dăm drumul fiecare o să aibă părerea lui.despre album. Eu încerc să îl văd un album foarte închegat, deși fiecare piesă parcă este din alt univers. Dar am încercat totuși să țin textele în același univers, practic în gri, într-un gri continuu. Eu văd albumul ăsta cu destul de mult dialog despre anumite problem din societate. Practic nu-i nici alb, nici negru. Îi între alb și negru, unde e o zonă care dacă numai mărim cu lupa ne putem da seama că e un gri imens. Și foarte mulți dintre noi în momentul ăsta în societate cred că stăm în zona aceea gri, pe multe subiecte. Deși în social media toți îs alb sau negru, ceea ce e destul de enervant, adică eu am părerea absolută…

MB: Nu, am adevărul absolut.

TH: Da, adevărul absolut și părerea finală și lucrurile sunt albe. Nu, sunt negre, vine ălalalt și spune. Bă, da’ stați puțin, între voi doi mai există foarte multe chestii.

MB: Dar sunt greșite, evident.

TH: Păi și până la urmă nici nu e vorba de greșit, ci e vorba de a accepta și părerea celuilalt, ceea ce e foarte greu.

MB: Ți se pare că suferim mult la capitolul ăsta, cu acceptarea părerilor altora?

TH: Da, sigur suferim, o întâlnim zilnic în tot ceea ce facem. Oamenii devin tot mai nerăbdători, colerici și așa mai departe, Părerea lor e purul adevăr

Conjunctură, totul e conjunctură

MB: Cât de important ți se pare pentru ceea ce ați făcut că sunteți acolo în Timișoara? Cât de mare ți se pare impactul ăsta geografic?

TH: Nu știu dacă e atât de mare impactul geografic cât ceea ce vrei să faci și momentul în care vrei să faci. Implant Pentru refuz putea să se întâmple oriunde altundeva în țară. Doar trebuiau să se întâlnească șase oameni care vroiau să facă lucrul ăsta. Deci până la urmă e o chestie de conjunctură și nu o chestie geografică. Ca și conjunctura de a avea nouă albume, știi? De exemplu noi am avut un noroc foarte mare, pentru că știu trupe care au cântat în paralel cu noi, ca Era ticăloșilor sau alte trupe de pe aici din Timișoara… Doi membri din Implant au fost din Haos, o trupă de punk dinainte de Implant. De exemplu Haos acum și-au scos primul vinil și-s mai vechi decât Implant. Noi am avut norocul că l-am avut pe Emil Biebel, de la Rocka Rolla, care a văzut un potențial în noi și ne-a ajutat să scoatem primele albume. El o venit la noi la sală, era prieten cu noi, i-am cântat ceva acolo, Tăcere și resemnare și Să curgă berea pe Bega, sau ceva de genul ăsta și o zis “băi, dacă mai faceți zece piese din astea sau o puneți de un album eu vi-l scot, adică vă găsesc unde să înregistrați și tot”. Dă-i, ne-am pus imediat și atunci am scos așa pe bandă, adică în ‘96 a fost Implant Pentru Refuz, în ‘97 o fost Permis portsinucidere, rapid de tot au evoluat lucrurile. După aia a fost Culori și în 2001 atunci am semnat cu Media Pro și am scos Oameni fără fețe. Deci am reușit în cinci ani să scoatem patru albume în timp ce restul trupelor care erau în paralel în Timișoara se desființaseră deja, deci tot o fază de conjunctură până la urmă.

MB: Doar conjunctură, nimic care să fi ținut de voi, de faptul că ați avut drive-ul?

TH: E conjunctura și faptul că noi ne-am ținut de treabă și ne-am văzut de compus, de cântat și așa mai departe. Deci trebuie să ai și tu drive-ul, normal că nu trage nimeni de tine, îți dai seama.

MB: Cum adică, nu a venit așa pe tavă, cineva care să vă roage, poate faceți și voi două piese?

TH: Nu, nu s-a întâmplat așa.

MB: Acum o să-mi spui și că nu există Moș Crăciun, zău așa.

TH: Păi cred că, da’ îi las pe alții să se ocupe de Moș Crăciun.

MB: Oricum până la Moș Crăciun vine SubRadar, avem și concertele…

Eu cred că SubRadar e o zonă a mainstream-ului underground

TH: Deci eu cred că SubRadar e o zonă a mainstream-ului underground, cam asta e zona.

MB: În încheiere vrei să le transmiți ceva fanilor?

TH: Ne vedem la concerte și să asculte cât mai multă muzică.

PS

MB: Ca un post scriptum, Blazzaj ce mai face?

TH: Ăăăăăăă….Blazzaj are un album înregistrat, care e gata 90%, de două ori l-am tras 90% și am zis că din ianuarie ne vedem să-l finalizăm, să vedem ce trackuri mai lipsesc și să-i dăm drumul în primăvară. Să-l urcăm sus undeva, să-i facem o lansare.

MB: Deci o altă ramură care continup să crească și ea.

TH: Da, dar datorită faptului că în Blazzaj, în formula extinsă suntem nouă oameni și fiecare are cel puțin un proiect muzical ăi foarte greu să-i strângi împreună și să te sincronizezi. anul ăsat am avut două concerte extraordinare cu ei. Unul din ele a fost Blazzaj acustic, care o fost demențial, nimeni n-a cântat la instrument clasic acustic, Uțu o cântat pe ukulele bas, Almași pe o chitară dintr-o cutie de ulei, Potra n-o avut tobe clasice, în loc de tobă mare o avut un butoi de pus varză, premierul era o rolă de film umplută cu nisip și în loc de cinele avea numai discuri de flex, de circular… Un concert Blazzaj care era Einstürzende Neubauten. Dar cu piese Blazzaj și o ieșit foarte fain, mi-a plăcut. Și locația o fost faină, undeva lângă Timișoara, într-un sat în sat, așa îi zice, The Village, e o platformă unde se ține și Electroruga. Sunt niște oameni foarte faini care fac lucruri faine. Acolo ne-am destrăbălat muzical, ca să spun așa.

MB: Mulțumesc frumos pentru tot timpul pe care ți l-am răpit din treabă și ne vedem la concert!

TH: Ne vedem la concert, ciao ciao!

Adrian Coleașă

IPR Online:
Website: http://www.implantpentrurefuz.com/
Facebook: https://www.facebook.com/ImplantPentruRefuz
Soundcloud: https://soundcloud.com/implant-pentru-refuz/
Twitter: https://twitter.com/IPRMusicBand
Instagram: https://www.instagram.com/implantpentrurefuz/
YouTube: https://www.youtube.com/user/implantpentrurefuztm
Spotify: https://open.spotify.com/artist/0DAiTmP622iZnsqnzQsEk7?si=bCtuS4QTQjmgD9-tLClwng

IPR la momentul SubRadar – interviu cu Tavi “Vita” Horvath (prima parte)

Postat: 09/12/2019 | Autor: Adrian C | Înscris în: Muzică | Tags: implant pentru refuz, interviu, ipr, prima parte, tavi horvath, vita | Scrie un comentariu

În avanpremiera lansării noului album, SubRadar, cel de al nouălea titlu semnat Implant Pentru Refuz, am avut plăcerea de a-l întrerupe din lucru pe Tavi “Vita” Horvath pentru o lungă conversație despre istoria lor, societatea noastră, noul album și multe, multe altele.

By Anca Coleașă

Turneul de lansare a debutat deja, pe 5 decembrie au cântat la Cluj și pe 6 acasă în Timișoara, iar vineri 13 vor fi în București, în Quantic.

Da’ voi cântați rock din ăla dur?

MB: Ești cel mai vechi membru din trupă, ești singurul fondator rămas.

TH: Da da, sunt singurul rămas dintre cei care au început acest vis nebun numit Implant Pentru Refuz. Chiar îi spuneam colegului meu Hera, de la tobe, auzi, tu chiar crezi că există vreunul dintre noi care este perfect normal și acordat societății? Zic, fii atent și închipuie-ți un scenariu. Te duci la un botez sau la o nuntă, la un coleg de-al tău de muncă și te pune la masă lângă diverși oameni. Și la un moment dat te întreabă ce faci și tu îi spui că lucrezi cu colegul și așa mai departe, dar că faci și muzică, cânți într-o formație. Și atunci vine momentul ăla fain când trebuie să-i spui numele formației. Între timp la nuntă se aude un taragot acolo, pe spate, o populară faină și tu spui Implaaaant Pentru Reeefuz și ăla se uită la tine, deja ai scăzut cu trei puncte în fața lui. Și vine următoarea întrebare, da’ voi cântați rock din ăla dur? Daaaa!!! Și gata, s-a terminat discuția, va fi foarte awkward în continuare seara, după aceea.

MB: Tu de crezi că se întâmplă chestia asta? Pur și simplu din cauza genului pe care îl cântați sau omul are în cap și alte chestii, de genul, nu știu, manelistul aruncă cu bani deci clar face o grămadă de bani…?

TH: Da și rockerul când nu se întâmplă de cântat și de lucru și de altceva, probabil, în mintea lor, face sacrificii și habar n-am. Eu cred că e o lipsă de cultură, mai ales de cultură muzicală, despre asta vorbim. Ei au în cap un pattern, un tipar foarte clar. Când spune rock, oaaaoleu aștia-s din ăia ce urlă și nu știu ce. E ca și cum îi explicam portarului de la sala de repetiții că tot mă lua la-ntrebări; știți cum e? E ca la muzica clasică. Dacă te pui s-asculți muzică clasică și o iei de la capăt și asculți, trebuie să iei compozitorii pe rând, ca să-i asculți și să înțelegi, nu poți să sari de la Bach la Wagner și să-nțelegi ceva. Pentru că brusc o să ți se pară Wagner ceva groaznic, ăsta e un măcelar, știi… La fel și în rock, dacă tu nu ai o cultură rock și nu ai ascultat, n-ai pornit de la Elvis, Beatles, Zeppelin, și așa mai departe… Sabbath… și te-ai dus mai departe, tu nu poți să asimilezi ceva ce apare acuma pentru că nu ai cum, n-ai elementele necesare ca să înțelegi muzica aia și automat ți se pare o chestie ingurgitabilă.

MB: Ok, acum preiau eu rolul portarului. Pe de altă parte sunt o grămadă de copii care pornesc fix de la formele astea extreme de rock, fără să fi îngurgitat o istorie întreagă.

TH: Da, dar pentru un adult este mai greu, pentru că el are o lipsă de adrenalină… și de testosteron, știi.. Pentru tânăr, tipul ăsta de manifestare foarte loud, cum îi muzica rock, drum ‘n’ bass sau trapul sau astea, exact atunci rezonează cu el, cu starea în care e el, o stare în care majoritatea tinerilor sunt, nu-și găsesc drumul, au nevoie de ceva puternic, care să-i stimuleze, știi…

Toate, toate pornesc de la educație

MB: Deci cumva le transcede intelectul, atentează direct la instinctual.

TH: Da da. Bănuiesc că, cu cât sunt mai tineri cu atât te apropii mai mult de esență și nu mai ai de trecut peste enșpe mii de filtre și de bariere care s-au pus. E ca și cum ai încerca… Taică-meu are 83 de ani și să încerci acum să-l faci vegan… Nu, n-ai cum. După aceea mai avem o moștenire destul de grea prin faptul că muzică nu se prea face la școală, sau dacă se face se face foarte puțin, față de alte țări în care există din clasele primare studierea muzicii și a unui instrument. Deja când vorbești cu astfel de oameni care au primit o educație muzicală primară lucrurile se schimbă. De aceea există în țările nordice, civilizate, atât de mult export de muzică și lumea merge cu mic cu mare la concerte. Am avut și noi ceva concerte prin Franța, prin Germania… Am nimerit într-o localitate din Germania, foarte foarte mică, unde ei se ocupau de casa de cultură a orașului și efectiv au venit la concert de la cel mai mic la cel mai mare, și primarul și tot. Și toată lumea făcea voluntar chestia aia acolo.Ei se simțeau foarte bine acolo și vroiau să aducă cât mai multe trupe și cât mai diverse.

MB: Deci tu spui că imputabilă pentru starea în care ne aflăm ar fi în primul rând educația, nu starea materială sau altceva.

TH: Toate, toate pornesc de la educație, eu așa cred.

Da’ vă iese ceva din muzica aia?

MB: Tu, după aproape două decenii și jumătate de muzică, cum te simți cu generațiile noi? Ți se pare vreo deosebire fundamentală față de cei de pe vremea când ai început?

TH: Nuuu, în afară de baza materială care s-a schimbat drastic. Când am început, unu’ avea un băț de tobă și o zis că-i tobar, altu’ avea o coardă de chitară și o zis că-i chitarist… În afară de baza materială, cred că generațiile-s ciclice. Din ce am observat eu, pe lângă stilurile abordate, care revin, toate trupele tinere pe care le văd au dorința aia care există în rock, revolta aia… și dup-aia încep să o ia razna, să înceapă să cânte coveruri…

MB: Da, poate li se face foame între timp, nu știu.

TH: Da, bine zici, mai e și necesitatea asta pe care ți-o impune societatea, bă, da’ faci ceva din muzica aia, adică îți aduce ceva? E o discuție pe care pot să o am cu orice coleg de facultă sau liceu cu care mă întâlnesc în oraș, mă, tu mai cânți? Da. Foarte fain. Și iese ceva din chestia aia? Aia e prima întrebare, nu de ce cânți. Mă, da’ nici nu trebuie să vină uiumul de acolo, pentru că fac altceva din care-mi întrețin viața, lucrez; aia fac din pasiune. Ăla-i contra chems-ul, clar. Faci din pasiune, adică din pasiune te duci și cânți în weekenduri? Îmhî, da, nu te-nțeleg și nu știu de ce faci asta. Și știi ce am observat? Parcă oamenii, cu cât înaintează în vârstă, parcă nu mai ascultă muzică. Și nu, nu mă refer acum la muzica mea, nu trebuie să asculte muzică rock, muzică în general. În afară de radio, care știm toți că-i bullshit, majoritatea chestiilor ce se dau la radio sunt în heavy rotation, dacă te duci în benzinărie, iei benzină, te duci dup-aia la alimentară, îți faci niște cumpărături, până ai ajuns acasă știi ultimul hit al lui Smiley pentru că l-ai auzit de zece ori în tot environmentul. Nu trebuie să-l asculți, îl auzi, fără să vrei îl auzi. Există o dominație a caselor astea care vând muzică facilă și pop, dar lumea nu mai ascultă muzică. De exemplu eu nu știu pe nimeni care să își cumpere acele albume pe care le aud de la radio. Să spună bă, mi-am luat ultimul Smiley frate, pe vinil, și să vezi ce fain îi, ce producție, ce…

Chiar să asculți muzică, ca și cum ai citi o carte.

MB: Hai să spunem că nu mai ascultă muzică pentru că au Spotify, le aud pe radio, se uită pe YouTube…

TH: Pe Spotify îți alegi tu ce vrei, YouTube da… Dar există foarte multe beneficii în a asculta muzică. Nu s-o asculți by default, că merge radioul acolo, ci chiar să asculți muzică, ca și cum ai citi o carte. Să te pui în fotoliu și să dai drumul la un album, fie el de de pe Spotify, de pe YouTube, de pe casetă, de pe vinil, de pe cd… de pe ce environment vrem să-i dăm drumul, da’ să ai clipa aceea în care te-ai pus și ai ascultat. Da bă, uite, mie mi-a plăcut tot timpul Boney M și îți pui Boney M și stai și asculți, numai aia faci. Nu faci altceva, îi momentul în care asculți un album, la fel cum tu te uiți la un film sau tu citești o carte. Îs iște momente cu tine și cu muzica pe care o asculți. Și am observat că asta nu se mai întâmplă.

MB: Hai să spunem că între timp se mai întâmplă ceva pe Facebook, te caută cineva pe WhatsApp, se mai întâmplă ceva la televizor, să zicem că sunt prea multe care concurează la atenția ta.

TH: Da, dar pacea interioară n-o să ți-o găsești zburdând pe rețele sociale și trecând de pe un device pe altul, ci o să ți-o găsești tot admirând un tablou, ascultând un album, citind o carte, văzând un film bun. Cel puțin eu așa consider.

MB: Păi ne-ntoarcem la educație atunci, că n-am văzut cozi la muzee…

TH: Da, tot acolo ajungem, ne mușcăm de coadă.

Există o revoluție tehnologică formidabilă

MB: În contextul ăsta cum te raportezi tu ca artist la societate? Cum ți se pare că a evoluat sau involuat societatea și tu în mijlocul ei?

TH: Păi nu prea putem să știm, pentru că de lucrurile astea o să ne dăm seama după ce trec. Mi se pare mie cum că ar fi o evoluție? Într-adevăr există o revoluție tehnologică formidabilă. Adică nici nu vreau să-mi amintesc cum am tras primul album Implant și cum se poate înregistra acum. Primul album Implant l-am tras pe un casetofon care împărțea banda de casetă în patru și mergea într-o singură direcție și avea practic patru capete de redare-înregistrare. După ce trăgeai puteai să alegi un singur canal și să tragi din nou pe el, în timp ce le ascultai pe celelalte, era un casetofon multitrack. Eram terminați. Asta era în ‘95, nu, în ‘96, în primăvară. Am mers într-un studio în Arad și am tras acolo în trei zile, cred. Am tras albumul așa pac pac pac pac.Eventual dacă greșea unul puteai să tragi doar pista lui, dar numai atât. Și noi eram fascinați atunci, de tehnologia asta. Oaai, dacă am avea la sală un casetofon ca ăla, oaaai, am face cinci albume pe zi.

În general publicul a devenit foarte fin cunoscător

MB: Mă gândeam și la cei care vin la voi la concert. Presupun că deja este un mix de generații.

TH: Da, da, de mult, de mult este un mix de generații. Îs pe leveluri de apropiere de scenă așa.

MB: Cei mai bătrâni cu berea în mână în spate și cei mai tineri în față?

TH: Păi clar. Și eu când mă duc acum la un concert stau în spate. Ce să caut acolo în față? Mă rup ăia micii, nuuu.

MB: Ți se pare că e diferență de percepție din partea lor, dincolo de manifestări, modul în care reacționează la voi, la ceea ce faceți?

TH: În general publicul nostru și publicul care vine la festivaluri de rock a devenit foarte fin cunoscător. Știu versuri, știu despre ce cânți. Dacă faci o mică glumă între piese își dau seama, îs foarte ancorați în ceea ce cântăm noi și ceea ce transmitem noi. Rar vezi un om care vine la Implant și nu știe de ce a venit acolo, că l-a adus un prieten sau…

MB: Deci nu sunt oameni care vă descoperă pe moment, vin în primul rând fanii.

TH: Foarte puțini. Foarte puțini ne descoperă pe moment, doar că alți fani îi aduc acolo. La ultima cântare pe care am avut-o o venit unu’ la mine și a zis, “voi unde ați fost până acuma? Că eu n-am știut că existați. Uite, m-a adus prietenu’ meu, tot m-a bâzâit și eu tot îi ziceam că nu, eu știam de la alții despre Implant că-s ceva rap, cu metal, ceva, nu eram curios de genurile astea”, mi-a explicat el, “și v-am văzut acum live și am zis băi, stai, că asta-i o altă mâncare de pește, ăștia chiar îs rock, frate”. Îs tot felul de legende urbane pe care le iau din zbor.

MB: Pe de altă parte, pentru o trupă atât de veche ca voi, faptul că încă mai există legende urbane de genul ăsta ce îți spune? În mod normal, după atâta vreme, cel puțin în țară, lumea ar trebui să vă știe bine.

TH: Da, în cazul ăsta ai dreptate, dar ca să ne știe bine trebuie să fi auzit de noi, în afară de legendele urbane. Sau să aibă curiozitatea să își pună singuri, ceea ce nu se prea întâmplă pentru că prea puțini oameni caută muzică, de obicei le este dată, de către prieteni, de…

Ghost In The Shell

MB: Înainte de ‘90 și imediat după căutam activ.

TH: Da, era o căutare activă, permanentă. Până la urmă eu nu pot să mă pun în pielea lor pentru că nu știu ce se întâmplă acolo, eu știu cum sunt alcătuit eu și cum reacționez eu la muzică. Dacă ascult ceva care-mi place, coloana sonoră a unui film de exemplu, mă duc și caut, până nu găsesc… Când am văzut prima oară un clip pe MCM, un videoclip de la un desen animat, Ghost In The Shell. Și am zis, bă, ce-i asta? Nu înțelegeam nimic și la sfârșit apărea numai triunghiul ăla și scria Ghost In The Shell. Păi ăla m-a bântuit ani buni până am reușit cumva, neavând atunci internet, până am reușit să dau peste albumul ăla, peste filmul acela anime și după aia peste coloana sonoră. Până am reușit să fac rost de discul ăla au trecut ani de zile da’ a meritat.

MB: Ok, deci până la urmă o auzim de unde putem și o găsim pe unde putem.

TH: Da, acuma dacă vrei să găsești ceva ai internetul și imediat…

MB: Da. găsești informația, dar ți se pare ceva nociv în ușurința asta? Poate am devenit mai leneși, mai pasivi, mai neinteresați tocmai pentru că le avem atât de la îndemână?

TH: Depinde, alții devin mai căutători decât erau înainte. Am prieteni care înainte aveau caiete unde își scriau albume și componențe și acum au harduri întregi, au tabele în Excel… Da, Kenji Kawai era cel care a făcut muzica la Ghost In The Shell. Era ceva total din altă lume, lumea anime pe care noi încă n-o cunoșteam, cel puțin la noi cultura de benzi desenate încă nu-i formată, mie așa mi se pare.

MB: Mi se pare că noi nu am avut-o. Sunt niște elemente de vizual pe care noi nu le-am avut niciodată, benzile desenate sau, și mai simplu, posterul.

TH: Atunci imediat după revoluție au existat cenacluri care făceau în țară, cum erau Orfeu Orion pe la Craiova care mai aveau niște pagini cu bd-uri SF și revista Anticipația, de fapt toate coperțile aveau câte o ilustrație foarte faină, dar cultura aceea în loc să se dezvolte a murit. Cred că totul se bazează iarăși pe educație.

MB: Orice facem ne întoarcem la educație.

Despre asta e vorba, despre curiozitate

TH: Asta nu înseamnă că noi suntem niște tipi foarte educați, mai avem foarte multe de învățat.

MB: Cu siguranță, dar măcar bila noastră albă e că măcar suntem curioși în continuare.

TH: Exact, despre asta e vorba, despre curiozitate. Curiozitate versus “da’ de ce să caut că oricum am totul la îndemână”.

MB: Mă întorc la multiplele generații care vin la voi. Ți se pare că în general împărtășesc același gen de curiozate sau unii vin pentru că “ah, îi știu de pe vremuri, știu la ce vin”, iar cei mai mici “ok, i-am descoperit și îmi plac”?

TH: Cei mai mici ne descoperă acum și ne descoperă punctual. Vin la un concert sau văd o piesă nouă și după aceea îi vezi cum sapă în trecut și vin la tine și-ți mai pun niște întrebări din albume mai vechi, “ce ai vrut să spui acolo?”. Uite, îți spun ce am vrut să spun, am vrut să spun asta, tu poți să înțelegi altceva. Din momentul în care eu am dat drumul la informație nu mai e interpretarea mea, ci e a ta. Dar eu ți spun ce am vrut să zic atunci și tu poți să îi găsești și alt sens.

(continuarea la https://tinyurl.com/uvhlx8b)