Mic eseu de ostilitate muzicală personală

Cu toții avem câte un personaj “favorit”, la un moment sau altul. Îi zicem de toate, din tot sufletul, îi trimitem urături strămoșești, are frigiderul plin.

Avem fantezii gotice cu personajul. Sau medievale. Sau chiar preistorice, că pe vremea aia nu te trăgea nimeni de blană “ce-avuseși cu vecinu’ de cavernă de-i crăpași țeasta?”. Dacă erai mai firav și fără tupeu, puteai oricând să te ascunzi de mânia colectivului, “nu știu frate, pterodactilu’, mamutu’… aștia”.

Nu e frumos, nu e nici măcar sănătos (pe respectivul/respectiva evident că-l/o doare la bașcheți). Nu încurajez fenomenul și sunt încântat să raportez că nu (mai) am o asemenea arătare în viața curentă. Evident că am avut, sunt o creatură bipedă humanoidă relativ normală. Și pentru că toate mi se învârt în jurul muzicii, i-am cântat. Cam așa.

Dar poate nu am un moment industrial/nu metal (a propos, ei au fost Dope). Sau poate că personajul țintit (nu, nu prin lunetă, chill măi) nu ascultă așa ceva și degeaba fac request. Nu-i nimic, avem și electronice.

Uite că belgienii nu fac doar ciocolăți, bere și cartofi prăjiți. Se mai și enervează și-și spun Suicide Commando. Eu zic că piesa ar merge și prin cluburile de fițe de pisi, nu?! Doar e destul de dansabilă. Hai cu playlistu’!

Dar astea două presupun consum de energie. Poate n-avem, poate nu se merită, poate nu vrem să ne implicăm emoțional chiar atât. Sau pur și simplu suntem blajini și pașnici; oameni buni în circumstanțe rele. Și cântăm în cor cu Get Set Go.

Dar de ce atâta ostilitate? Să ne avem ca frații. Nu, nu precum Cain cu Abel. Zău, se uita sfântu’ Patrick la noi astăzi. Lumea spune că el a alungat șerpii din Irlanda, nu m-aș pune cu un domn cu o asemenea reputație. Mai bine cum zice Bondo. Cheers!