NAVI – Songbird

NAVI nu este o debutantă, din contra. A scris pentru mulți artiști români, ca și în proiectul acustic pop Alexandra & Alec, dar proiectul său solo a pornit în 2012. Doi ani mai târziu au început să apară clipurile video, controversatul Picture Perfect, The Burning Process, Eyes Wide Shut.

Anul acesta a marcat debutul său discografic, Songbird, primul album pop scos de Electrecord după multă vreme.

NAVI - Songbird (Album Cover)

Eticheta auto-asumată este cea de indie pop, dar ambalajul poate induce în eroare. Mult electro pop, uneori dansant (The Backdoor), alteori beneficiind de o rară intervenție a chitarei electrice (The Burning Process), alteori piese aproape acustice, doar cu pian și voce (Eyes Wide Shut, Songbird) sau de-a dreptul dark (Shibari) albumul este mult mai divers decât poate părea la prima vedere.

Atmosfera este mereu dramatică, uneori de o fragilitate aparentă, dar cu o tensiune permanentă este creată de vocea expresivă scoasă (mai mereu) în față. Uneori îmi amintește de un Smoke City electro, alteori de o Florence and the Machine pop, dar acestea sunt doar repere personale și nu impactează receptarea unui album interesant, în care (aproape) fiecare poate găsi ceva care să-i placă

Iar Songbird nu este doar interesant, ci și extrem de bine distribuit, pentru că l-am găsit peste tot – în format fizic și electronic, pe BandCamp și iTunes, pe site-urile Amazon și altele, iar într-un spirit foarte indie este disponibil integral și pe YouTube.

Iar cel mai nou extras de pe album este My Diary, la care aștept și un clip.

Adrian Coleașă

Anunțuri

Cred Că Sunt Extraterestru în club Control

Și a fost duminică, 11 decembrie 2016, club Control. Ultimul concert Guest al anului i-a avut ca protagoniști pe Cred Că Sunt Extraterestru.

Cred Că Sunt Extratrestru, by Anca Coleașă 2016

Photo by Anca Coleașă

Deschiderea a fost asigurată de Chill D (“beat-uri și peisaje”, chiar la propriu), foarte în ton cu locația și audiența.

Înființați doar de aproximativ un an și jumătate, CCSE și-au creat rapid o identitate proprie și un public fidel. astfel încât clubul a fost plin într-o seară de duminică.

Cred Că Sunt Extratrestru, by Adrian Coleașă 2016

Photo by Adrian Coleașă

Nu am simțit vreun moment nevoia vreunei paralele  sau perpendiculare cu Subcarpați, CCSE sunt altceva și nu cred că a cineva dintre cei prezenți a avut vreo îndoială. Oamenii știau textele, au cântat cu ei, au dansat și în general s-au simțit foarte bine.

Pentru mine, ocazia de a-i vedea a fost o premieră. Dincolo de clipuri și ce mai apucasem să văd înainte de show, surpriza (mea) a venit dinspre momentele cu savoare de RATM, care par să-i prindă mai bine decât aș fi crezut.

Una peste alta, neofit sau convertit, mă îndoiesc că a plecat cineva nemulțumit, nefericit sau plictisit, De urmărit!

Galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici.


David Gray – Mutineers

David Gray a luat pe toată lumea prin surprindere în 1998, când lansa White Ladder, cel de-al patrulea album de studio, care s-a vândut între timp în mai bine de 7 milioane de exemplare.

Draw The Line (2009) și Foundling (2010) au ajuns amândouă în Billboard Top 10, așa că premizele erau excelente pentru noul efort, de anul trecut, Mutineers.

David Gray by Jake WaltersPhoto courtesy of IHT Records

Andy Barlow (Lamb), producătorul acestui al zecelea album de studio a avut instrucțiuni clare:  “nu mă lăsa să fac același album pe care l-am făcut până acum”. Și așa a și fost.

Back In The World, primul single și piesa de deschidere nu doar setează tonul întregului album, dar este și o afirmație extrem de puternică. David Gray s-a întors în mijlocul nostru debordând de bucurie, proaspăt și plin de viață.

Și-a făcut timp să experimenteze, să intre pe teritorii virgine, fără a-și uita vreun moment istoria. Pentru mulți, White Ladder rămâne momentul său de vârf. În opinia mea, ca fan declarat al respectivului album, Gray a urmat tot timpul o traiectorie ascendentă, construind pe fundația solidă a eforturilor anterioare.

Atât A New Day At Midnight (2002), cât și Life In Slow Motion (2005) au fost albume excelente, din ce în ce mai optimiste. Duse de mult sunt vremurile când reporterul NME care era anunțat că trebuie să-l intervieveze pe Gray ofta adânc și cerea o cafea și un cioclu ca să se pregătească pentru întâlnire.

David Gray este astăzi un muzician la deplină maturitate, care își permite să experimenteze. Piruetele artistice nu pot să dea greș, atât de solid este ce a construit până acum.

Poate vom avea un album nou în 2016, poate de-abia în 2018. Contează prea puțin, catalogul său de până acum este oricum suficient, tot ce urmează sunt noi și noi cireșe pe ditamai tortul.


Mic eseu de ostilitate muzicală personală

Cu toții avem câte un personaj “favorit”, la un moment sau altul. Îi zicem de toate, din tot sufletul, îi trimitem urături strămoșești, are frigiderul plin.

Avem fantezii gotice cu personajul. Sau medievale. Sau chiar preistorice, că pe vremea aia nu te trăgea nimeni de blană “ce-avuseși cu vecinu’ de cavernă de-i crăpași țeasta?”. Dacă erai mai firav și fără tupeu, puteai oricând să te ascunzi de mânia colectivului, “nu știu frate, pterodactilu’, mamutu’… aștia”.

Nu e frumos, nu e nici măcar sănătos (pe respectivul/respectiva evident că-l/o doare la bașcheți). Nu încurajez fenomenul și sunt încântat să raportez că nu (mai) am o asemenea arătare în viața curentă. Evident că am avut, sunt o creatură bipedă humanoidă relativ normală. Și pentru că toate mi se învârt în jurul muzicii, i-am cântat. Cam așa.

Dar poate nu am un moment industrial/nu metal (a propos, ei au fost Dope). Sau poate că personajul țintit (nu, nu prin lunetă, chill măi) nu ascultă așa ceva și degeaba fac request. Nu-i nimic, avem și electronice.

Uite că belgienii nu fac doar ciocolăți, bere și cartofi prăjiți. Se mai și enervează și-și spun Suicide Commando. Eu zic că piesa ar merge și prin cluburile de fițe de pisi, nu?! Doar e destul de dansabilă. Hai cu playlistu’!

Dar astea două presupun consum de energie. Poate n-avem, poate nu se merită, poate nu vrem să ne implicăm emoțional chiar atât. Sau pur și simplu suntem blajini și pașnici; oameni buni în circumstanțe rele. Și cântăm în cor cu Get Set Go.

Dar de ce atâta ostilitate? Să ne avem ca frații. Nu, nu precum Cain cu Abel. Zău, se uita sfântu’ Patrick la noi astăzi. Lumea spune că el a alungat șerpii din Irlanda, nu m-aș pune cu un domn cu o asemenea reputație. Mai bine cum zice Bondo. Cheers!


Dinosaur Jr: Alternative și independenți

Aseară mă uitam ce postau pe Facebook mai tinerii mei prieteni, evident crescuți în cu totul alt climat muzical. Și uite așa mi-am adus aminte de anii ‘90, când “alternative” chiar era o alternativă la ceva, nu doar o etichetă.

La Dinosaur Jr am ajuns aproape din greșeală. Caseta cu “Where You Been” avea o copertă de-a dreptul hidoasă și nu știu ce m-a împins să o cumpăr. Ascultasem Pixies și Sonic Youth cu plăcere, dar fără să devin neapărat vreun mare fan. În schimb, J Mascis și dinozauru’ lui junior m-au fascinat de-a dreptul. They got me, they did, they did!

Mascis, liderul trupei, este cu siguranță un personaj; o apariție muzicală, dar și vizuală aproape imposibil de ignorat (mă rog, cine se străduiește, poate, eu nu vreau). Au avut o carieră relativ scurtă, din 1985 până în 1997, dar cu un succes real.

În paralel, Lou Barlow, basistul, avea propriul proiect, Sebadoh. Recunosc infracțiunea poștală de a fi trimis bani cash în plic la Sub Pop, în 1994, ca să cumpăr cd-ul lor curent, “Bakesale” (cu o copertă care astăzi ar fi de incorectă politic încolo). Culmea, Sub Pop l-au și trimis, iar poșta română mi l-a și livrat. Iar “Skull” mai ascult și astăzi.

În 2005, Mascis și Barlow și-au rezolvat diferendele, iar Dinosaur Jr s-a reformat. Chiar cu mai mult succes decât înainte; cel mai nou album, “Farm”, din 2009, este și cel mai bine clasat în topuri (cel puțin alea americane) din toată istoria lor.