Nazareth live?

Vineri seara, Hard Rock Café, București, România.

Am fost curios să-i revăd pe Nazareth după 20 de ani de la primul lor concert la noi, mai ales că au și album nou, Rock’n’Roll Telephone. Dan McCafferty a părăsit scena cu mult stil.

Într-un mod ciudat, se pare că aș fi singurul care își mai amintește de concertul de la Polivalentă din anii ‘90. Am început să-mi pun și eu întrebări dacă îmi amintesc bine, prea insistă toată lumea că ar fi venit prima oară în 2009. Încăpățânat fiind, persist în amintirea mea și în părerea că că toți ceilalți se înșeală.

Am intrat în HRC și iată prima surpriză neplăcută – mese în fața scenei. Ceea ce ar fi fost normal la un concert de jazz sau blues, a fost complet deplasat la un concert rock. Dacă a existat vreo mențiune pe undeva, mie mi-a scăpat. În locația respectivă deja nu mai știu când sunt mese în față și când nu; cred ca data viitoare o să dau cu banul. Sau cineva o să anunțe în clar și vor fi evitate momente penibile în care (pe bună dreptate) unii ar fi vrut să stea (în picioare) în fața scenei, în timp ce alții (tot pe bună dreptate) își doreau o vedere neobstrucționată de la mesele pe care le plătiseră.

În deschidere, Aura. Nu știam, nu cunoșteam, dar mi-au plăcut. Puteau liniștiți să fi cântat doar piesele proprii, nu cred că mi-ar fi lipsit în vreun fel coverurile din setlist. Cred că i-aș fi apreciat și mai mult dacă aș fi anticipat ce urmează.

Pentru că am avut o mare problemă. Între trupa pe care am văzut-o acum 20 de ani și cea de vineri seara singurele asemănări au fost numele și repertoriul. Trupa care făcea Polivalenta să duduie de energie, chef de viață și de cântat nu a avut nimic în comun cu prestația lipsită de orice chimie a celor care au apărut la HRC.

Linton Osbourne nu va fi vreodată Dan McCafferty și orice comparație între cei doi mi se pare jignitoare pentru cel din urmă. Osbourne are voce și cam atât. Lipsit complet de orice prezență scenică și abilitate de a angaja publicul, părea covârșit de postura în care se găsea și la înălțimea căreia se îndoia că poate să se ridice.

Pentru Pete Agnew m-am temut de câteva ori, omul a părut în pragul colapsului. Din fericire, a scos-o la capăt și chiar a avut un ton de bas foarte cool.

Cât despre Murrison și Agnew Jr, corecți și cam atât.

În ansamblu, patru oameni interpretând corect un repertoriu care le plătește facturile. Cu un sunet foarte bun, explicat de prezența la butoane a sunetistului trupei.

Senzația de funcționari pontând la slujbă a fost amplificată și de bisul terminat abrupt. Fără “la revedere”, fără “ne mai vedem și altădată”, fără nimic. Venit, prestat, încasat banii, plecat la următorii.

Partea cea mai bună a serii, de departe a fost publicul.

Nu mă așteptam să fie atât de mulți tineri, care culmea, știau piesele, știau și versurile și erau extrem de bucuroși de faptul că puteau să le asculte live.

Acest public a fost singura bucurie a serii, dovada că există un public tânăr, extrem de dornic de hard & blues rock, specie rară pe aici.

Concluziile serii? Nu oricine poate fi înlocuit și prezența unuia dintre membrii fondatori ai unei trupe nu înseamnă în vreun fel că acea trupă mai există altfel decât cu numele.

Până la urmă, mea culpa. Am fost suficient de naiv și optimist să nu realizez că mergem la un tribute band Nazareth. Mai bine stăteam acasă.

Dacă tot am fost acolo, pozele, ca de obicei sunt pe pagina de Facebook a blogului.