Robert Randolph, pedal steel guitar hero

Chitarele pedal steel sunt asociate mai ales genurilor country și western swing. Totuși, ca orice instrument, și-au găsit locul și în alte genuri, până la muzica clasică, în 2005 Michael A Levine prezentând Concerto For Pedal Steel Guitar And Orchestra.

Robert Randolph a învățat chitara pedal steel cântând în biserică (instrumentul este numit sacred steel în multe dintre bisericile penticostale afro-americane) și a fost descoperit la o întrunire de cântăreți sacred steel din Florida.

"Robert Randolph". Via Wikipedia

Anii săi formativi au fost inspirați mai degrabă de Steve Ray Vaughan și trupe de funk precum Sly & The Family Stone și Earth, Wind & Fire. Crescut într-un mediu religios, a descoperit mult mai târziu muzica unor Allman Brothers, Buddy Guy sau Muddy Waters.

Primul album de studio, Unclassified, din 2003 i-a atras atenția lui Eric Clapton care l-a invitat de atunci în turneu alături de el, ca și la edițiile Crossroads Guitar Festival pe care le-a organizat ulterior.

Cel mai nou album de studio, al patrulea,, Lickety Split, este de anul trecut și îl are printre invitați pe Carlos Santana (pe cel de-al doilea, Colorblind, din 2006, apărea și Clapton).

Din biserică pe scenele marilor festivaluri, Robert Randolph este o figură aparte, extrem de expresivă și plină de energie. Încă foarte tânăr, cu o carieră înfloritoare, are o întreagă viață artistică în față, cu un potențial uriaș.


"I Am The Blues"–Willie Dixon

Și chiar este unul dintre puținii îndreptățiți să afirme așa ceva.

Willie Dixon

Photo: Brian McMillen

Născut în 1915 în Vicksburg, Mississippi, în 1915, Willie Dixon este recunoscut (alături de Muddy Waters), ca cel care a creat sunetul postbelic a ceea ce a devenit Chicago Blues.

Încă și mai mult decât Waters, este probabil cel mai important dintre creatorii catalogului de blues modern.

Muzician, vocalist, compozitor, aranjor și producător, Willie a scris cântece preluate apoi de muzicieni din diverse genuri și diverse epoci. Pentru că influența lui nu s-a limitat strict la genul care l-a consacrat, ci a fost și o verigă importantă între blues și rock’n’roll.

În anii ‘50 a fost cel care a dat hituri unor bluesmeni ca Muddy Waters, Howlin’ Wolf, Little Walter, Otis Rush, Sonny Boy Williamson, Memphis Slim, Jimmy Rogers, Magic Sam sau Buddy Guy, dar și unor Chuck Berry sau Bo Diddley, care făcuseră pasul spre rock’n’roll.

Din anii ‘60, noi valuri de muzicieni i-au preluat piesele și i-au adus numele în atenția unei audiențe mondiale – Bob Dylan, Cream, Jeff Beck, The Doors, Jimi Hendrix, Rolling Stones, Led Zeppelin…

De Led Zeppelin se leagă de altfel și una dintre cele mai mari bătălii pe care le-a purtat pentru drepturile sale de autor. Încheiată în afara tribunalului în 1987, gura târgului spune că rezultatele au fost compensații de ordinul a milioane de dolari pentru folosirea neautorizată a muzicii sale în Bring It On Home, ca și a versurilor sale din You Need Love (din 1962) în Whole Lotta Love.

S-a stins în 1992, dar moștenirea sa a rămas vie. Hoochie Coochie Man, I Just Want To Make Love To You, Little Red Rooster, My Babe, Spoonful, I Ain’t Superstitious, I Can’t Quit You Baby, I’m Ready, You Shook Me… atâtea și atâtea piese devenite clasice ale modernității.

Berlin Jazz Festival 1977

Hugh Laurie la Sala Palatului

Ca tot omul, m-am uitat la “House MD”. Pentru că mi-a plăcut, am văzut și episoadele vechi din “Fry & Laurie”. Foarte englezesc show-ul, dar mi-a plăcut și ăsta.

Când Hugh Laurie s-a apucat de scos albume (că de cântat cânta deja de destulă vreme), le-am ascultat și pe ele. Mi-au plăcut și ele. Suficient de mult ca să vreau să-l văd live.

Hugh Laurie & The Copper Bottom Band

Oricât văzusem, oricât ascultasem, nimic nu m-a pregătit pentru ce s-a întâmplat sâmbătă seara pe scena Sala Palatului (felicitări că după atâția ani a funcționat în fine și aerul condiționat sau ce ventilație e în sala respectivă).

Am și eu la activ câteva concerte care m-au marcat la modul total, fără rețineri – Manu Chao, Robert Plant… După seara de sâmbătă, Hugh Laurie a ajuns în Top 3-ul meu personal.

La trei ani după primul album, Laurie se bucură ca un copil de fiecare moment pe care îl petrece pe scenă. Actorul cu vechi ștate pare să nu poată depăși gratitudinea de a putea fi pe scenă ca muzician. Și a știut să se înconjoare cu muzicieni pe măsură. Nu numai profesioniști desăvârșiți, dar în primul rând oameni care să cânte cu plăcere și poftă de viață.

Laurie este în primul rând un entertainer, iar spectacolul său exact asta a fost, entertainment de cel mai înalt nivel. Mai degrabă un musical decât un concert, a avut toate ingredientele necesare – cântece (genială alegerea repertoriului de la Leadbelly și Bessie Smith, trecând prin Louis Prima și Billy Taylor/Nina Simone, până la Randy Newman), actorie, dialog, dans… Totul susținut de o infrastructură foarte atent gândită – decoruri, lumini, costume.

Încă și mai rar, cei de pe scenă nu au lăsat vreun moment senzația că ar fi venit să semneze condica. Cu siguranță un show îndelung repetat și pus la punct în cele mai mici detalii, nimeni de pe scenă nu a lăsat vreun moment altă impresie decât a plăcerii de participa. Un spectacol care a profitat de toate atuurile lui Laurie – actor, regizor, instrumentist, cântăreț, cu o distribuție de excepție.

Au fost oameni care au strâmbat din nas. Vor fi întotdeauna, orice s-ar întâmpla pe scenă. I-aș compătimi, dacă m-ar interesa părerea lor ofilită. Dacă ceea ce s-a întâmplat sâmbătă seara nu le-a bucurat sufletele, probabil că nimic nu poate să o facă.

Cât despre mine, nu pot decât să fiu profund recunoscător că am avut ocazia să trăiesc acest moment. Atât.

PS: Am fi postat poze, ca de obicei, pe pagina de Facebook a blogului, dar organizatorii au anunțat interdicția totală de a introduce camere foto în sală.


Micul scoțian cântă

Îl cheamă Brendan MacFarlane și s-a născut pe 25 noiembrie 1997; în Perthshire, Scoția, unde locuiește și astăzi, alături de familia sa.

O senzație a internetului, cu milioane de hituri pe YouTube, în 2008, scotea clipul pentru “Money Won’t”, prima sa piesă originală.

Anii au trecut, copilul a mai crescut, vocea i s-a mai schimbat și nu în rău. Cântă și compune împreună cu tatăl său, George, și cu unchiul Bizzy.

Primul album, cu material original, se numește “The Road” și este disponinil pe site-ul său.


La revedere Etta James!

Ne-a părăsit astăzi și lumea este mai săracă. Așa se întâmplă mereu când pleacă un artist dintre noi.

A trăit blues-ul, nu doar l-a cântat. Cei care au auzit despre ea doar din infamul film “Cadillac Records”, au prilejul acum să-și facă temele. Sau nu, se va ocupa media cu asta. Ca de obicei, un artist mort e un artist profitabil.

Eu prefer să mi-o amintesc așa – something got a hold on me and it must be love. Și ea a fost fata care prefera să orbească decât să-și vadă iubitul plecând.

Îți mulțumim big mama, fie să-ți găsești pacea!