Rock The City? Yup!
Postat: 05/07/2011 Înscris în: Live | Tags: judas priest, rock, rock the city, Whitesnake Un comentariuAm fost în ziua a treia, că aia m-a interesat. Am ajuns la Whitesnake, pentru că pe ei și pe Judas Priest vroiam să-i văd. Mi-au plăcut, oricum venisem chitit să-mi placă.
Coverdale a avut mereu mână bună la chitariști. Doug Aldrich și Reb Beach sunt doi profesioniști de mare clasă și să-i văd e mereu o plăcere și o lecție de instrument. A propos, după “Forevermore”, anul acesta a apărut în fine și un live epocal Whitesnake, “Live At Donnington 1990”. Pe vremea aia chitariști erau Adrian Vandenberg și Steve Vai, cred că e suficient să spun doar atât.
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
Sunt fan Whitesnake, cu siguranță m-am bucurat să-i văd. Și show-ul a meritat banii. Pe de altă parte, oricât de fan aș fi, nu pot să nu remarc degradarea vocii lui Coverdale. Altfel energic, cu prezență, alea-alea. Toți îmbătrânim, ne lasă curelele fizice, dar unii se adaptează mult mai bine decât alții.
Cum ar fi, hm, să luăm un nume la întâmplare, Rob Halford.
Nu pot să-mi imaginez un epitaf mai bun pentru Judas Priest. Mă rog, epitaf e prea mult spus probabil, mai degrabă un fel de recapitulare generală. De la “Rocka Rolla” până la “Nostradamus”. Mi-au încântat adolescența, m-au încântat și acum. Cu toată simbolistica proprie lor și un “Metal God” benevolent, care și-a dirijat “supușii” să cânte la unison “Breaking The Law”. De la cap la coadă, o voce colectivă și atât (senzațional moment).
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
Mă așteptam să fie mai multă lume, asta e, atât s-a putut. Până la urmă, egoist poate, mă bucur pur și simplu că am fost acolo. Vorba unui amic, “hell bent for leather in the still of the night”. Să trăiască!
Manu Chao, huligan muzical
Postat: 18/04/2011 Înscris în: Live, Muzică | Tags: alternativ, latino, madame hooligan, Manu Chao, punk, rock 8 comentariiN-am putut să mă abțin și m-am dus totuși la cântarea lui Manu Chao. Oricât am cârcotit asupra locului concertului. Deh, o fi bine, o fi rău, am o mare slăbiciune pentru Manu.
În deschidere au fost Madame Hooligan, proiectul american al lui Radu Almășan. Nu am devenit fan, dar sunt interesanți și mi s-au părut potriviți ca și trupă de deschidere.
Cine nu l-a văzut niciodată pe Manu live și îl știe doar din înregistrările de studio cu siguranță a avut o surpriză. Nu e Manu cel soft care susură Me Gustas Tu, e Manu cel hiperenergic care a pornit o revoluție sonoră în 1987 cu Mano Negra. Omulețul ăsta (care va împlini în iunie 50 de ani) are o energie absolut incredibilă. Nu am experimentat niciodată ceva de genul concertului Manu Chao & Radio Bemba din 2008, atât de irezistibil și pozitiv. Poate singurul care s-a apropiat, în experiența mea, a fost Robert Plant.
Și spectatorii care au umplut Sala Palatului sâmbătă au simțit-o pe pielea lor; nu am văzut pe nimeni stând jos, au dansat și au cântat de la început până la sfârșit. Indiferent ce părere are fiecare despre Manu și muzica lui, efectul nu poate fi contestat. O cură de bucurie și veselie, chiar dacă subiectele cântecelor sunt de multe ori amare. Deh, la vie est belle, le monde est pourri.
La Ventura a fost un mini-turneu balcanic, pornit pe 2 aprilie în Ljubljana și care încheie mâine seară în Istanbul. Grupul a fost absolut minimal. Pe Manu l-au însoțit doar chitaristul Madjid Fahem și veteranul Mano Negra, Garbancito (Philippe Teboul), de data asta la tobe. Ceea ce nu i-a împiedicat să ia ditamai sala pe sus, s-o facă bucați și s-o facă la loc, mai bună măcar pentru o seară.
Poze (câte am reușit să fac, că nu stăteau oamenii locului, civilizat, la pozat) sunt în pagina de Facebook a blogului.
Niște huligani, dom’le. Măcar de-ar fi mai mulți ca ei. Și mai mulți, și mai mulți, și mai mulți…
Cum să ascundem concertele de spectatori
Postat: 23/02/2011 Înscris în: Știri, Live | Tags: blues, Bnois King, concerte, Eddie Clearwater, Manu Chao, promovare, rock, Smokin' Joe Kubek Scrie un comentariuCând am început blogul mi-am propus să scriu doar despre ce îmi place. Mă surprind încălcându-mi decizia inițială tot mai des. Viața nu mai bate filmul, îl calcă în picioare și îl malaxează până devine realitate paralelă.
Anul acesta debutează un trend excepțional. Organizatorii de concerte par să facă tot posibilul ca să evite prezența spectatorilor potențiali. Altfel nu-mi explic de ce nu se deranjează să anunțe spectacolele. Cireașa de pe tort, deja o parte dintre spectacole sunt plasate fix în cele mai nepotrivite locații pentru artiștii respectivi.
Dar poate e concurs și n-am aflat. Cel mai secret show, cei mai mulți spectatori ajunși din greșeală la cântare, cea mai puțin inspirată alegere a datei…
Spicuiesc din buchețelul de șlagăre ale momentului.
Manu Chao, 16 aprilie. La Sala Palatului??? Data trecută au fost 20.000 de oameni la Romexpo (că au fugit și de la Nelly Furtado; până și Nela ar fi fugit să-l vadă, da’ fusese plătită să cânte, fix în paralel). Au țopăit non-stop, că așa se intâmplă la concertele ăstuia. Excepțională ideea să îi înghesui într-o sală prea mică (da, e mult prea mică pentru concertul ăsta) și mult prea plină cu scaune. Excepțională și promovarea; am aflat astăzi pe Facebook, din greșeală, pentru că își luase cineva bilete.
Sting, 6 iunie. În Piața Constituției. Corect, sigur va fi plin, nici n-a mai cântat pe aici, nici un motiv să nu strângă măcar tot atâția oameni ca și AC/DC și Bon Jovi. Thumbs up!
Bestfest revine, excelent, aplaud. O locație nouă, în Pipera Tunari, la îndemână dacă ești deja plecat cu cortul în excursie. Nu, mulțumesc! Dacă se va întreba cineva unde sunt oamenii, am un hint – la Romexpo. Poate nu vor avea ghinionul să se întâmple cumva Sonisphere fix în aceleași zile. Dar dacă se întâmplă și Skunk Anansie cântă în mijlocul câmpului gol, nu ia nimeni vreun premiu dacă ghicește că spectatorii lor sunt dincolo. Cârcotesc și cobesc? Nuuu, doar și Ciuc Fest a fost un mare succes anul trecut.
În rest, toate bune. Pe blat, încetișor, să nu se prinză spectatorii, pe burtă, că-i apa mică, să nu descopere ceva nou, poate le și place, doamne ferește!
Din micile perle pe care era să le ignor din lipsa informației – Eddie “The Chief” Clearwater (23 martie, Hard Rock Café) și Smokin’ Joe Kubek & Bnois King (11 aprilie, Jukebox)
Acum am văzut că lista de concerte există pe Metalhead, nu numai pe site-urile Eventim si MyTicket. Bravo lor, respect, m-am abonat la newsletter. Dar nu e cam puțin?
Nu vin oameni la cântări? Ar veni dacă ar afla de ele, săracii.
Ce am făcut joi seara
Postat: 18/02/2011 Înscris în: Live, Muzică | Tags: alternative, Astero, Big Mamoo, concert, indie, rock, Up To Eleven Scrie un comentariuPăi am ieșit în oraș. Mai prin ploaie, mai prin noroaie, mai printre gropi…
După cum am spus de luni, cap compas Big Mamou, cântă Astero și Up To Eleven. Alt rock, post-grunge, etc etc, etichete sunt multe și destul de irelevante până la urmă.
Astero au fost o surpriză simpatică; postam și câteva poze, dacă ar fi ieșit vreuna din cele făcute orbecăind prin club.
|
Astero – Fără vină
|
Astero – Iac-așa
|
Up To Eleven sunt prieteni (oare ăsta e motivul pentru care au ieșit cât de cât vreo 2-3 poze?). Problemele tehnice par să-i urmărească, dar trupa e în evoluție, încearcă lucruri, au idei, bravo. Baftă!
All in all, m-am simțit bine, o să repet și la o dată ulterioară, cu siguranță.
![]() |
![]() |
![]() |
| Photo: Adrian Coleașă |
|
Up To Eleven – One Cent
|
Up To Eleven–Run Away
|
Sunt norocos, am zis!
Postat: 17/02/2011 Înscris în: Live, Music Business, Muzică | Tags: Aquarius, blues, chitare, Emerson Lake Palmer, expozitie, Frankfurt, Lucky Man, Musikmesse, progresiv, rock, targ Scrie un comentariuAseară am ajuns încă o dată la concluzia ca sunt un om norocos. Fac chestii mișto, de care mă bucur și sunt recunoscător că pot să le fac.
Primul articol pe lista de bucurii – am terminat toate pregătirile pentru a fi la Musikmesse, în Frankfurt, în aprilie. Nu mai am decât să mă ambalez și să mă deplasez când vine vremea.
De ce sunt atât de bucuros? Musikmesse este unul unul dintre cele două târguri majore pentru producătorii de instrumente și echpamente muzicale. Nemții susțin că ar fi cel mai mare, probabil că organizatorii NAMM Show-ului sunt de altă părere.
Nu contează care e cel mai mare, sunt absolut comparabile, două nebunii de expoziții, anunțuri, cântări, muzicieni peste muzicieni… Ziua deschisă publicului este prea mică pentru tot ce se întâmplă acolo. Și aproape orice este posibil. Să primești un autograf de la Jim Marshall sau să vezi o expoziții de chitare vintage (anul trecut era o mare cușcă securizată în care tronau “Blackie”, a lui Clapton, și “Lenny”, a lui Stevie Ray; cușcă înconjurată de o parte de colecția de chitare vintage a lui Matthias Jabs – Scorpions)… Să vezi un concert Paul Gilbert, Steve Lukather sau Ana Popovic, sau să te ferești din calea lui Kerry King (e el mic de statură, da’ parcă n-aș sări la ceartă dacă am altceva mai bun de făcut)… Toți producătorii expun cele mai noi modele din ce fac și ei, își aduc artiștii aflați sub contract și se bagă în seamă cât de tare pot. O nebunie sonoră, vizuală, emoțională și tot ce mai vreți. Și pentru în contul unui bilet general de intrare de circa 20 de euro? Zău că mi se pare aproape simbolic.
Deci am stabilit, pe 9 aprilie îmi serbez ziua de naștere în mijlocul târgului, printre fetele de la Dean și/sau, dacă am baftă, alături de Kim Falcon, la Gretsch.
* * *
Și am ajuns și la bucuria nr.2, pentru că aseară, după cum am anunțat, m-am prezentat în Tribute, ca să-i văd pe Aquarius.
Ieri a fost ziua lui Eugen Caminschi (la mulți ani, trăiască si-nflorească) și ne pregătim să ieșim din zodia Vărsătorului. Nu-i nimic, revine la anu’, ca și Aquarius, trupa de prieteni Vărsători. La bună regăsire!
|
||
![]() |
![]() |
![]() |
| Photo: Adrian Coleașă |
* * *
Cireașa de pe tort a fost regăsirea în virtual a Emerson, Lake & Palmer.
Unul dintre primele supergrupuri, au fost și una dintre trupele de rock progresiv cu cel mai mare succes comercial. În anii ‘70 umpleau stadioane cu mixtura proprie de muzică clasică și rock și au vândut peste 40 de milioane de albume.
CV-urile membrilor trupei sunt o listă de mari trupe englezești ale anilor ‘60 (și nu numai). Keith Emerson cântase cu The Nice, Greg Lake venea de la King Crimson, Carl Palmer de la Atomic Rooster, după The Crazy World Of Arthur Brown.
La momentul de început fuseseră discuții cu Jimi Hendrix, prin intermediul lui Mitch Mitchell. Cine știe ce ar ieșit dacă Hendrix nu ar fi plecat atât de devreme dintre noi…
Au fost prima trupă pentru care H.R. Giger a făcut o coperți de album (ambele coperți, interioară și exterioară, pentru “Brain Salad Surgery”, din 1973).
S-au desființat în 1979, au încercat să mai dreagă maioneza ca Emerson, Lake & Powell în 1985 și au încercat un comeback între 1995 și 1998.
Nici nu mai contează, au lăsat suficient în urmă și mă consider încă o dată norocos ca mi-au încântat (și ei) adolescența formatoare.
Hmmm, oare cumva or fi scris “Lucky Man” și despre mine?

























