Vama: Getting Better?
Postat: 03/10/2017 Înscris în: Muzică | Tags: alternative rock, better, cronica, cronica album, pop rock, review, soft rock, vama Un comentariuVama Veche a fost fără îndoială una dintre cele mai iubite trupe românești post-decembriste. După 2006, Tudor Chirilă și Eugen Caminschi au purtat mai departe stindardul, sub titulatura simplă Vama.
Despre scandalul despărțirii s-a scris, s-a discutat, s-a bârfit suficient, momentul e depășit de mult. Cert e că cei doi, alături de Lucian Cioargă (tobe), Dan Opriș (bas) și Gelu Ionescu (clape, care l-a înlocuit pe Raul Kusak), au continuat, fâcând din noua (și totuși vechea) trupă unul dintre numele de referință ale scenei naționale.
După două albume, Vama (2008) și 2012 (2012), care le-au consolidat statutul și au marcat o despărțire din ce în ce mai clară de etapa anterioară, 2017 aduce mai mult decât un nou album.
Better este albumul afirmației pozitive și al unei ambiții salutare. Ar fi fost foarte ușor să se complacă în autosuficiență, în definitiv baza solidă de fani le-ar permite-o lejer, dar au ales să n-o facă.
Better este surpriza anunțată pe care n-am văzut-o venind. O bună parte din farmecul Vamei (sub ambele titulaturi) rezidă clar în plasticitatea textelor interpretate (chiar mai mult decât cântate) de Tudor Chirilă. De data aceasta au ales să cânte doar în engleză. Rezultatul nu este nici pe departe negativ, mai ales că nu au folosit un textier vorbitor nativ, dar mi se pare că șarmul nu mai este chiar acolo. Este o problemă comună tuturor artiștilor non-anglofoni, dar foarte posibil că tocmai așa vor atrage o categorie complet nouă de fani.
Albumul este și o surpriză muzicală. Ancorați solid acum într-o zonă post-britpop (fapt datorat cu siguranță și producătorului James Lewis), referințele muzicale se duc mai degrabă către Keane și Snow Patrol, cu incursiuni în alte teritorii alternative (Beck) și chiar folk rock (Lumineers), cum se întâmplă pe Memories Now, primul single al albumului, lansat deja din mai anul trecut. Singura piesă care îmi amintește de Vama pre-2017 (2016?) mi se pare London Feeling, toate celelalte fiind parte a unui efort clar de reinventare.
Două dintre piesele de pe Better beneficiază de aportul unui alt artist al Agenției de Vise, Larisa. Start A Fight și Cure K aduc noi culori în paleta deja diversă a albumului și arată mai mult decât un potențial interesant pentru ambii artiști.
Este Better mai bun decât parcursul anterior? Cu siguranță este foarte diferit, deschis dincolo de un orizont național limitativ și curajul nu poate fi decât salutat. Dacă va avea succes (așa cum le urez), nu depinde numai de ei.
Ce pot remarca este efortul impecabil de lansare a noului album și al unei trupe ce trece într-un stadiu nou. Avem două clipuri oficiale lansate pe parcursul anului (Memories Now și Ghosts At War), avem albumul postat pe YouTube (atât integral, cât și piesă cu piesă), iar pe 12 octombrie vom avea și o lansare oficială la Polivalentă, ce se anunță spectaculoasă.
Adrian Coleașă
Bumblefoot, party la Fabrica
Postat: 02/10/2017 Înscris în: Muzică | Tags: 2017, 25 spetembrie, alternative rock, avantgarde rock, bumblefoot, fabrica, hard rock, heavy metal, progressive rock, ron thal, warm party, ziua chitarelor Scrie un comentariuDacă Ron “Bumblefoot” Thal mai are nevoie de vreo prezentare, înseamnă că ați fost complet deconectați de lumea chitariștilor de top din ultimele două decenii.
Cu ani buni înainte de debutul oficial la Shrapnel Records (The Adventures of Bumblefoot, 1995), îl făcea pe Mike Varney să-l compare cu Frank Zappa, după ce-i trimisese un demo în 1989, și pe cei de la Guitar Network Magazine să-l declare “ridicol [de talentat]… în sensul bun”, în 1993.
Photo by Adrian Coleașă
Anii au trecut, Ron Thal a devenit cunoscut ca Bumblefoot unui public mult mai larg decât cel al pasionaților de chitară, în vâltoarea unei cariere extrem de prolifice. Muzician, chitarist, producător, fotograf, actor pasionat de filme horror… nu sunt multe domenii artistice în care să nu se fi implicat. Toate pe lângă o mulțime de proiecte caritabile în care este activ în permanență.
Luni, 25 septembrie, a revenit în România, pe scena clubului Fabrica, ca un preambul la Ziua Chitarelor 5, ce se va desfășura anul viitor. Un preambul de bun augur pentru un eveniment conceput de Corrado Sgandura, devenit esențial pentru orice fan al instrumentului, un festival ce a crescut de la o ediție la alta și a adus mereu nume de referință ale instrumentului.
Bumblefoot nu a venit singur, ci cu o trupă de acompaniament de același nivel, compusă din Stefano Xotta (chitară), Dino Fiorenza (bas) și Kyle Hughes (tobe, la 19 ani deja un fenomen al instrumentului).
Și dacă s-a anunțat un party, chiar party a fost. Ron și-a sărbătorit pe scenă cea de-a 48-a aniversare, iar cei veniți la concert au fost prietenii din public veniți să-l sărbătorească. Și da, i-au cântat “la mulți ani!” și i-au adus cadouri; pe lângă torturile din backstage.
Setlistul a trecut în revistă atât cariera sa solo din ultimii două decenii (Guitars Suck apărea pe 9.11 din 2001, Abnormal și Glad To Be Here pe Abnormal, din 2008, până la Little Brother Is Watching, Never Again și Don’t Know How To Pray Anymore, de pe Little Brother Is Watching, din 2015), cât și coveruri ale unor trupe pe care le recunoaște deschis ca influențe, ca Somebody To Love (Queen), Run To The Hills (Iron Maiden) sau un Pink Panther care l-ar fi umplut de mândrie pe Zappa, dacă ar fi cântat metal. Apoteoza a fost finalul cu Sweet Child O’ Mine cu publicul pe scenă, un rezumat epic al unei seri excepționale.
Photo by Anca Coleașă
Ron Thal este fără îndoială un rock star și un chitarist excepțional. Dar este cel mai amabil rock star și cel mai ludic chitarist pe care l-am văzut vreodată. La mulți ani sănătoși și sper să ne revedem curând, în orice ipostază dorește el, solo, cu Art Of Anarchy, cu Sons Of Apollo… Orice ar fi, cu siguranță va fi mai mult decât o plăcere.
Iar imaginile serii sunt disponibile atât aici, cât și pe paginile fotografilor, aici și aici.
Adrian Coleașă
Robert Plant, piesă nouă de pe Carry Fire
Postat: 26/09/2017 Înscris în: Muzică | Tags: bluebirds over the mountain, blues, carry fire, country, folk, hard rock, Robert Plant, rock Scrie un comentariuCarry Fire, al unsprezecelea album solo al lui Plant va apărea pe 13 octombrie, așa cum am scris deja aici.
Dacă May Queen a fost primul extras pe single, urmat apoi de Bones Of Saints, astăzi a apărut cel de-al treilea single, un cover după Ersel Hickey.
Înregistrat în 1958, Bluebirds Over The Mountain a fost marele hit rockabilly al lui Hickey și a fost preluat, printre alții, de Ritchie Valens (1959), The Echoes (1962) și Beach Boys (1968).
Piesa a beneficiat de tratamentul specific Robert Plant & The Sensational Shape Shifters și a devenit aproape un original. În plus, beneficiază de un invitat de marcă, de fapt o invitată, Chrissie Hynde, de la Pretenders.
Robert Plant: Carry Fire va apărea în octombrie
Postat: 19/08/2017 Înscris în: Muzică | Tags: blues, carry fire, country, folk, hard rock, Robert Plant, rock, the may queen Un comentariuPe 13 octombrie va apărea cel de-al unsprezecelea album de studio, solo, al lui Robert Plant, Carry Fire (al șaisprezecelea post-Zeppelin).
Ca și pe precendentul, lullaby and… The Ceaseless Roar (2014), trupa de acompaniament este The Sensational Shape Shifters, cărora li s-a adăugat acum cântărețul folk Seth Lakeman.
Printre cele unsprezece piese ale albumului este și un cover al clasicului Bluebirds Over The Mountain, piesă a lui Ersey Hickey din 1958, pe care lui Plant i se alătură Chrissie Hynde, de la Pretenders.
Carry Fire rămâne în același teritoriu descris de precedentul album, de fuziune folk rock cu elemente celtice și africane, un romantic ce explorează și îmbogățește ceea ce se numește generic Americana, în care își are rădăcinile înfipte ferm.
Dacă piesa titlu face cu ochiul la The Mighty ReArranger (2004), primul extras din Carry Fire este The May Queen, o referință directă la Stairway To Heaven. Noul album îl găsește într-o dispoziție meditativă, nu cea mai rock expresie a sa, dar sigur cea mai autentică în acest moment.
Plant este departe de a fi inclus printre moaștele rock-ului, din contră, rămâne un artist foarte viu, care continuă să exploreze și să se exprime într-o manieră profund originală.
Adrian Coleașă
Midnight Burst 