N-am nevoie de doctor
Postat: 27/02/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, hard, heavy, I don't need no doctor, r'n'b, ray charles, rock Un comentariu“I Don’t Need No Doctor” este o piesă scrisă de Nick Ashford, Valerie Simpson și Jo Armstead. Înregistrarea originală îi aparține lui Ray Charles, din 1966.
Este unul dintre acele cântece pe care le-au preluat o mulțime de artiști, le știm cu toții, dar n-a fost niciodată un hit. De ce? Nu reușesc să-mi dau seama.
După Ray Charles (în al cărui catalog a și rămas), au urmat Humble Pie (1971), New Riders Of The Purple Sage (1972), W:A:S:P. (1986), The Nomads (1989)… Deja, nu se mai știa exact genealogia piesei, Styx au preluat-o de la Humble Pie, de exemplu.
În 2007 a fost rândul lui John Scofield , apoi a lui John Mayer, iar în 2012 a urmat Joan Osborne. Și alții, și alții.
De la rhythm’n’blues la hard & heavy, trecând prin blues, pop, rock, piesa transcede genurile și este o preferată a multora, mai ales live.
Recunosc, eu o știu de la W.A.S:P. și am trăit cu impresia că e a lor.
Cireașa de pe tort, din categoria “și alții” face parte și Beth Hart, din perioada ei “jopliniană”, înainte de cumințenia de astăzi.
2014: Hart + Bonamassa = Live
Postat: 19/02/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues rock, Joe Bonamassa, live in amsterdam, rock, soul Scrie un comentariuȘi anume “Live In Amsterdam” , începând din 24 martie. După două albume de studio de succes, era păcat să nu avem și un concert, prea funcționează bine acest duo.
Recunosc, sunt un fan al acestei formule, mi se pare absolut ideală pentru amândoi. “Seesaw”, albumul anterior, a fost nominalizat la Grammy 2014 pentru cel mai bun album de blues. Din partea mea, atât “Seesaw”, cât și “Don’t Explain”, meritau amândouă măcar nominalizarea.
Live avusesem până acum doar apariția ca invitată a lui Beth Hart pe “Beacon Theatre: Live from New York’”. Din fericire, iată că apare și acest “Live In Amsterdam”. Mă duc să mă așez la coadă.
Subapreciat: Michael Lee Firkins
Postat: 16/01/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, country, michael lee firkins, rock, southern, yep Scrie un comentariuÎn 1990, albumul de debut al lui Michael Lee făcea nu valuri, ci o furtună adevărată în comunitatea chitariștilor. Semnat de o casă de discuri orientată mai mult către genurile hard & heavy, omul era o specie aparte; o enciclopedie de country, blues și rock, printre shredderi neoclasici precum Marty Friedman, Jason Becker, Paul Gilbert, Steve Howe, Tony MacAlpine, Vinnie Moore, Ritchie Kotzen…
Născut și crescut în Omaha, Nebraska, și-a creat un stil extrem de personal, un amestec de bluegrass, country, metal, blues, chiar jazz. Fără a pica în snobisme fusion, Michael Lee și-a văzut de o carieră liniștită. Nu a ajuns un rock star, dar se bucură de respectul necondiționat al colegilor de breaslă. Necunoscut publicului larg, a fost descris ca unul dintre cei mai inovatori chitariști apăruți în ultimii 20 de ani, o personalitate muzicală unică, la același nivel cu Jeff Beck, Albert Lee sau Danny Gatton.
Noul album, “Yep”, a fost înregistrat în Nashville, cu o echipă de vis, muzicieni trecuți prin trupe precum Gov’t Mule sau Allman Brothers Band. Se ascultă cap-coadă (mare lucru în ziua de azi). și, pentru mine, este unul dintre acelea care devin clasice instantaneu. Southern/blues/country rock de cel mai înalt nivel, îmi evocă instantaneu nume ca Steve Ray, Beck sau Knopfler, fără a-i copia vreun moment. Original, atât de tehnic încât uiți de tehnică, mai are și voce, chiar scrie cântece adevărate și memorabile . Ce mai poate cere orice fan al genului? De ascultat imediat. Acum. Nu l-ați ascultat încă?
