Sunt norocos, am zis!
Postat: 17/02/2011 Înscris în: Live, Music Business, Muzică | Tags: Aquarius, blues, chitare, Emerson Lake Palmer, expozitie, Frankfurt, Lucky Man, Musikmesse, progresiv, rock, targ Scrie un comentariuAseară am ajuns încă o dată la concluzia ca sunt un om norocos. Fac chestii mișto, de care mă bucur și sunt recunoscător că pot să le fac.
Primul articol pe lista de bucurii – am terminat toate pregătirile pentru a fi la Musikmesse, în Frankfurt, în aprilie. Nu mai am decât să mă ambalez și să mă deplasez când vine vremea.
De ce sunt atât de bucuros? Musikmesse este unul unul dintre cele două târguri majore pentru producătorii de instrumente și echpamente muzicale. Nemții susțin că ar fi cel mai mare, probabil că organizatorii NAMM Show-ului sunt de altă părere.
Nu contează care e cel mai mare, sunt absolut comparabile, două nebunii de expoziții, anunțuri, cântări, muzicieni peste muzicieni… Ziua deschisă publicului este prea mică pentru tot ce se întâmplă acolo. Și aproape orice este posibil. Să primești un autograf de la Jim Marshall sau să vezi o expoziții de chitare vintage (anul trecut era o mare cușcă securizată în care tronau “Blackie”, a lui Clapton, și “Lenny”, a lui Stevie Ray; cușcă înconjurată de o parte de colecția de chitare vintage a lui Matthias Jabs – Scorpions)… Să vezi un concert Paul Gilbert, Steve Lukather sau Ana Popovic, sau să te ferești din calea lui Kerry King (e el mic de statură, da’ parcă n-aș sări la ceartă dacă am altceva mai bun de făcut)… Toți producătorii expun cele mai noi modele din ce fac și ei, își aduc artiștii aflați sub contract și se bagă în seamă cât de tare pot. O nebunie sonoră, vizuală, emoțională și tot ce mai vreți. Și pentru în contul unui bilet general de intrare de circa 20 de euro? Zău că mi se pare aproape simbolic.
Deci am stabilit, pe 9 aprilie îmi serbez ziua de naștere în mijlocul târgului, printre fetele de la Dean și/sau, dacă am baftă, alături de Kim Falcon, la Gretsch.
* * *
Și am ajuns și la bucuria nr.2, pentru că aseară, după cum am anunțat, m-am prezentat în Tribute, ca să-i văd pe Aquarius.
Ieri a fost ziua lui Eugen Caminschi (la mulți ani, trăiască si-nflorească) și ne pregătim să ieșim din zodia Vărsătorului. Nu-i nimic, revine la anu’, ca și Aquarius, trupa de prieteni Vărsători. La bună regăsire!
|
||
 |
 |
 |
| Photo: Adrian Coleașă |
* * *
Cireașa de pe tort a fost regăsirea în virtual a Emerson, Lake & Palmer.
Unul dintre primele supergrupuri, au fost și una dintre trupele de rock progresiv cu cel mai mare succes comercial. În anii ‘70 umpleau stadioane cu mixtura proprie de muzică clasică și rock și au vândut peste 40 de milioane de albume.
CV-urile membrilor trupei sunt o listă de mari trupe englezești ale anilor ‘60 (și nu numai). Keith Emerson cântase cu The Nice, Greg Lake venea de la King Crimson, Carl Palmer de la Atomic Rooster, după The Crazy World Of Arthur Brown.
La momentul de început fuseseră discuții cu Jimi Hendrix, prin intermediul lui Mitch Mitchell. Cine știe ce ar ieșit dacă Hendrix nu ar fi plecat atât de devreme dintre noi…
Au fost prima trupă pentru care H.R. Giger a făcut o coperți de album (ambele coperți, interioară și exterioară, pentru “Brain Salad Surgery”, din 1973).
S-au desființat în 1979, au încercat să mai dreagă maioneza ca Emerson, Lake & Powell în 1985 și au încercat un comeback între 1995 și 1998.
Nici nu mai contează, au lăsat suficient în urmă și mă consider încă o dată norocos ca mi-au încântat (și ei) adolescența formatoare.
Hmmm, oare cumva or fi scris “Lucky Man” și despre mine?
Șarpele Alb și Omul de la Munte
Postat: 15/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: Adrian Vandenberg, Don't Fade Away, Forevermore, hard, heavy, Love Will Set You Free, rock, Whitesnake Scrie un comentariuA trecut și Valentine, gata. N-a durut. Asta e, ne pregătim de 1 martie. Și 8 martie. Ghinion, anul ăsta pică amândouă marțea. Nu puteau să-l aclimatizeze și pe sfântul Patrick? Măcar ne mai reveneam după.
O distinsă doamnă mi-a adus astăzi în atenție sintagma “muzici care ne-au salvat viețile”.
Mai la propriu, mai la figurat, cu siguranță avem cu toții măcar un cântec legat de circumstanțe speciale. Poate chiar ne-a salvat viața, într-adevăr. Muzica are și capacitatea asta.
Recunosc că am și eu unul. Îl cheamă “Don’t Fade Away” și este al lui Whitesnake. S-a potrivit momentului, l-am auzit când aveam nevoie de el.
Care e cântecul vostru?
Coverdale a colaborat mereu cu chitariști de mare clasă. Toată lumea îi știe pe Ritchie Blackmore, Jimmy Page sau Steve Vai. Dar și John Sykes, Adrian Vandenberg sau acum Doug Aldritch sunt absolut devastatori. Dacă la și alții intră unii ca Viv Campbell sau Warren DeMartini, nu mai e nimic de spus, I rest my case.
Ca și în cazul lui Ozzy, fiecare chitarist cu care a lucrat Coverdale a pus o amprentă extrem de specifică asupra rezultatului final. Sunt subiectiv și am o slăbiciune aparte pentru Adrian Vandenberg (în buletin, van den Berg), unul dintre cei mai subestimați exponenți ai instrumentului, ever.
Vandenberg. Extrem de tehnic, dar și extrem de discret, prea puțin un guitar hero, mereu în serviciul cântecului, mi se pare că merita mult mai mult decât a primit. Un accident stupid i-a terminat cariera când era în vârf. Din dorința de performanță fizică, s-a apucat de exerciții izometrice care i-au afectat tendoanele mainii. Se resimte și astăzi, chiar dacă a revenit la muzică de destulă vreme.
Whitesnake au avut hituri enorme precum “Here I Go Again”, “Is This Love” sau “Still Of The Night”, dar “The Deeper The Love”, “Sailing Ships”, “Kittens Got Claws”, “Don’t Fade Away”, “Too Many Tears” sunt piese poate chiar mai interesante. Și sunt compoziții Coverdale&Vandenberg. Aproape tot materialul de pe “Slip Of The Tongue” și “Restless Heart”.
Am avut bafta să stau cu el la un pahar de vorbă, la Frankfurt Musikmesse, și anul trecut, și acum doi ani. E funny, normal și fără fițe. Și înaaalt, de ma durea ceafa, zău. Ar fi trebuit să-i mulțumesc că a scris “Don’t Fade Away”, dar ceva m-a oprit. O fac acum, public. Dank u zeer, Adje!
Whitesnake merge mai departe. Pe 25 martie apare ‘”Forevermore” (domnu’ Coverdale, Shrek cumva, ceva? Forever After, Forever More?). Pe 3 iulie vor împărți scena de la Romexpo cu Judas Priest. Până atunci, las’ că ne eliberează dragostea. Așa, post-Valentine.
De weekend – Willie and the Hand Jive
Postat: 12/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, George Thorogood, Johhny Otis, r'n'b, rock, Willie And The Hand Jive Scrie un comentariuHand jive este un dans asociat atât rock’n’roll-ului, cât și rhythm and blues-ului (să nu confundăm cu eticheta de astăzi, ceea ce se numește Contemporary R’n’B, sau, conform Academiei Cațavencu, rhythm’n’buci).
“Willie and the Hand Jive” a popularizat dansul și a fost un hit pentru Johnny Otis în 1958. Frank Zappa a recunoscut că Otis a fost inspirația pilozităților sale faciale, respectiv celebra “muscă”.
Otis s-a inspirat de la Bo Diddley (mai ales ritmic), alții s-au inspirat de la Otis (hmm… Bow Wow Wow cu “I Want Candy?”).
Eric Clapton a înregistrat o versiune a piesei în 1974, care a intrat în Top 40. Și mulți alții.
Cover-ul meu preferat îi aparține lui George Thorogood, din 1985.
Nu mai avem Dungi Albe
Postat: 10/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: alt, alternative, blues, indie, Jack White, rock, Son House, White Stripes Scrie un comentariuGata, s-a terminat, nu mai avem în stoc. Din 2 februarie 2011, White Stripes nu mai există oficial.
[…] The reason is not due to artistic differences or lack of wanting to continue, nor any
health issues as both Meg and Jack are feeling fine and in good health.
It is for a myriad of reasons, but mostly to preserve What is beautiful and special about
the band and have it stay that way. […]
Mie mi-au plăcut. Nu cât să devin un mare fan, dar apreciez ce faceau. Pseudo-primitivismul studiat, minimalismul lo-fi, își au și ele farmecul propriu.
Mi-a plăcut Jack White în “It Might Get Loud”, o gură de aer proaspăt și atitudine între The Edge și Jimmy Page (e adevărat că e și mult mai tânăr decât ceilalți doi).
Mi-au plăcut pentru că și-au găsit vocea proprie, onorându-și în același timp rădăcinile. Au făcut ce și cum au avut chef și probabil că asta le-a și adus succesul. Într-o lume prefabricată, autenticitatea e pasăre rară. Poți să ai atitudine fără să șochezi cu tot dinadinsul. Poți să fii blues, punk și country, toate la un loc și tu însuți, fără să te bați explicit cu pumnul în piept.
White Stripes s-au dus, cei doi își văd de treabă mai departe. Un ciclu s-a încheiat, altele de-abia se desfășoară. Meg a fost mereu mai retrasă Jack mai activ; nu riscăm să nu mai dăm peste el, fie că ne place, fie că nu. Cu Raconteurs, cu Dead Weather, solo… Pe la sfârșitul anului trecut, Danger Mouse anunța că l-a recutat pentru un nou proiect, alături de Norah Jones.
Jack White a spus mereu că “Grinning In Your Face”, a lui Son House, este piesa lui preferată. “Don’t mind people grinning in your face” pare un motto bun.
.Site-ul oficial – http://www.whitestripes.com/.
La mulți ani Florin Ochescu!
Postat: 09/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, chitara, chitarist, Florin Ochescu, rock Scrie un comentariuNu o să mă apuc să compilez istoria lui Florin, a făcut-o Radu Lupașcu, în Arta Sunetelor. Atât istoria, cât și un interviu exhaustiv.
Faptul că nu are un siteweb propriu, sau măcar o pagină pe Facebook, mi se pare absolut consistent cu el însuși. Nu pentru că ar avea vreo problemă cu tehnologia (din contră), doar cred că păcatuiește printr-un exces de modestie.
A cântat pe primul disc pe care l-am cumpărat vreodată, “Puterea muzicii” – Progresiv TM. Ce mi-o fi venit să cumpăr așa ceva la frageda mea vârstă de atunci nu m-am dumirit nici până acum, dar încă mai țin minte pasaje din el.
Am crescut privindu-l pe scenă, alături de trupele prin care a trecut (aș zice chiar trupele pe care le-a marcat).
Este unul dintre cei mai normali oameni pe care îi cunosc, mereu amabil și ușor de abordat. E cam târziu să-l învețe cineva conceptele de fiță și show off. Dacă aveau pe ce să se prindă ar fi făcut-o, dar n-au avut nici o șansă.
Mereu curios și informat, orice conversație este un deliciu. N-o să-i aduc elogii despre cunoștințele și înțelegerea întregului fenomen muzical, nu numai al instrumentului preferat. În schimb, l-am urmărit absolut fascinat de destule ori, cântând, explicând, povestind… Dacă aș fi fost fotografiat, probabil că aveam expresia copilului ce tocmai l-a surprins pe Moș Crăciun în flagrant, desfăcând sacul cu jucării.
Mă bucur enorm că îl cunosc și sper din tot sufletul să îi pot ura la mulți ani, pe 9 februarie al multor ani de acum încolo. Mulțumesc frumos!
