Kevin Carter Still Rocks!
Postat: 18/10/2014 Înscris în: Știri, Muzică | Tags: fotografie, kevin carter, pulitzer, rock Scrie un comentariuAseară am văzut un film care la lansare a fost primit cu cronici proaste (și foarte proaste), The Bang Bang Club. Filmul fiind inedit pentru mine și neavând habar de cronici, mi-am permis să fiu prins de poveste, de personaje și întrebările grave de deontologie profesională și etică pe care le prezenta.
Unul dintre personajele principale se numește Kevin Carter. Cine a fost el? Un fotojurnalist sud-african, câștigător al unui premiu Pulitzer în 1994.
Foarte probabil că numele lui este necunoscut publicului larg, dar fotografia sa face în continuare înconjurul globului și a intrat în patrimoniul culturii populare universale.
Născut și crescut în Johannesburg, a fost membru al clubului Bang Bang (alături de Kent Oosterbroek, Greg Marinovich și Joao Silva), deveniți legendari mai ales pentru munca lor de martori ai brutalității apartheidului și a vremurilor sale.
La trei luni după ce a primit premiul Pulitzer, Kevin Carter s-a sinucis, la doar 33 de ani, bântuit de fantomele ororilor pe care le-a imortalizat și marcat de moartea lui Ken Oosterbroek.
Despre Kevin s-a făcut un 2006 documentar, The Death of Kevin Carter: Casualty of the Bang Bang Club, nominalizat la Oscar. În 2010, a apărut lungmetrajul The Bang Bang Club, care le spune povestea, bazat pe cartea scrisă de cei supraviețuitori ai grupului, Greg Marinovich și Joao Silva.
Dar Kevin Carter a impactat mai mult decât conștiința vizuală a oamenilor.
În 1996, Manic Street Preachers au scos o piesă numită chiar Kevin Carter, apărută pe albumul Everything Must Go, iar în 2001, ultimul album Savatage, Poets And Madmen, este bazat în întregime pe viața lui.
Kevin Carter a avut o viață scurtă, extrem de agitată și controversată. Întrebarea “dar ce ai făcut ca să ajuți fetița înfometată pe care ai fotografiat-o?” foarte probabil că a fost picătura care a umplut paharul și a contribuit la decizia lui finală. Mai ales că judecata venea doar din partea “celorlalți”, nu și a colegilor de breaslă.
Dincolo de persoană, rămâne munca lui și o figură emblematică pentru tot ceea ce înseamnă fotojurnalism.
Coaliția planetară a lui Alex Skolnick
Postat: 22/09/2014 Înscris în: Știri, Muzică | Tags: alex skolnick, planetary coalition, world music Scrie un comentariuAlex Skolnick revine cu un proiect extrem de ambițios, numit Planetary Coalition.
Proiectul audio va cuprinde înregistrări cu muzicieni consacrați (Rodrigo Y Gabriela au fost printre primii cooptați), veniți din diferite zone muzicale și geografice. Din New York până în Israel și Palestina, din Cuba până în China, proiectul are într-adevăr dimensiuni planetare.
Dincolo de viziunea muzicală globală, Planetary Coalition are multe alte aspecte, inclusiv ecologice, iar albumul va fi urmat de o serie de spectacole/prezentări multimedia.
Știam că Alex Skolnick este un spirit artistic curios și dornic de experiențe noi. Ăsta e și unul dintre motivele pentru care îl apreciez, iar Planetary Coalition este încă o dovadă a viziunii sale.
Nu știu cum va ieși (data anunțată este 11 noiembrie), dar nu pot decât să aplaud ambiția proiectului fondat prin ArtistShare.
De la Peter Green la Kirk Hammett via Gary Moore
Postat: 17/08/2014 Înscris în: Știri, Instrumente | Tags: chitara, Gary Moore, gibson, kirk hammett, les paul 59, peter green Scrie un comentariuEste vorba despre un Gibson Les Paul Standard din 1959, care a aparținut inițial lui Peter Green.
A fost folosită pe toate înregistrările Peter Green’s Fleetwood Mac, iar tonul său unic a dat o voce aparte unor piese precum “Albatross”, “Black Magic Woman” sau “The Green Manalishi”.
S-a bârfit că într-o bună zi, Peter Green a desfacut-o ca să o curețe, după care, la reasamblare, cam alcoolizat fiind, i-a montat doza de neck invers, de unde și vocea aparte. Nu cred că e adevărat, au mai încercat destui, în stare de trezie, și nu le-a ieșit.
De la Peter Green a ajuns la Gary Moore. Gurile rele, rele fiind, au bârfit iarăși ca Moore i-a cam tras o mare țeapă, profitând de problemele mentale ale omului și că ar fi cumpărat chitara, celebră deja, cu doar vreo 100 de lire sterline. Aceleași guri rele bârfeau oricum că Moore nu avea prea multe scrupule când îi plăcea un instrument, nedându-se în lături de la prea multe, inclusiv pur și simplu să plece cu el și să refuze să-l mai înapoieze.
A stat mult la Gary, a fost și cântată, așa cum merita, după care a dispărut din peisaj. Bârfa din târg a fos că ar fi fost cumpărată de un colecționar japonez pentru mai mult de 1,000,000 (un milion). De lire sterline.
Zilele trecute, Internetul a început să vuiască precum că Kirk Hammett este noul proprietar al chitarei. S-a făcut destul mișto și au curs comparațille extrem de puțin flatante cu cei doi faimoși proprietari anteriori.
Doar că Hammett nu o ține închisă în vreun seif, ci probabil spre coșmarul vreunui asigurator o plimbă cu el în turneu. Se spune că a fost scoasă de curând pe scenă pentru ce altceva decât “Whiskey In The Jar”.
Indiferent de gura lumii, până la urmă menirea ei e să fie cântată și mă bucur că se întâmplă asta.
Robert Johnson la a 76-a comemorare
Postat: 16/08/2014 Înscris în: Știri | Tags: blues, robert johnson Scrie un comentariuAstăzi comemorăm 76 de ani de la trecerea în neființă a lui Robert Johnson.
Johnson nu mai este de mult o persoană și a devenit o legendă.
Ne-a lăsat 29 de cântece și o mulțime de mituri. Și-a vândut sufletul diavolului la răscruce și a devenit arhetipul bluesman-ului.
Membru fondator al macabrului club 27 (muzicieni celebri decedați la 27 de ani), a fost relativ ignorat în timpul scurtei sale vieți. Deși apreciat pentru performanțele sale live, succesul l-a ocolit, “Terraplane Blues” fiind singurul său hit (minor).
Influența sa s-a manifestat inițial mai puțin în genul său, ci, culmea, asupra evoluției ulterioare a muzicii, în rock’n’roll și rock în general. “Stop Breakin’ Down Blues” era atât de departe de vremurile sale, încât ar fi putut să fie un demo rock din 1954.
A devenit nu doar sfântul patron al blues-ului, ci și unul dintre părinții fondatori al muzicii rock. Succesul care i-a fost promis la răscrucea a ceea ce astăzi sunt autostrăzile 69 și 41 a venit până la urmă, în feluri pe care Johnson nici măcar nu putea să și le imagineze atunci.

